Multe şi frumoase au fost clipele petrecute şi atât de multe regret, aşa cum ziceau Luca şi Cleopa după ce s-au despărţit de Mântuitorul: oare nu ardeau în noi inimile noastre. Oare nu ardeau inimile noastre când venea şi î1 vedeai. El a fost Sfântul lui Dumnezeu.
Odată, era o primăvară secetoasă, şi era aşa de mare seceta că animalele (oile, vacile) aveau praf în nas, nu aveau ce mânca efectiv. Era o măicuţă de la Sinaia, Maica Maria -Părintele era bolnav- şi am rugat-o să-i spună Părintelui că animalele n-au ce mânca, că ştiu că-1 ascultă Dumnezeu dacă cere de la El ploaie. „Nu mai pot răbda“, i-am zis. Şi s-a dus maica şi i-a spus cum am zis. Când a venit maica, din senin (aşa ceva n-am văzut, nici norii nu i-am văzut) a început o ploaie torenţială. Eu când am văzut ploaia atât am fost de fericită… Când ajung în bucătărie o văd pe maica. Se uită maica la mine şi zâmbeşte; „Îţi place, Marina?“. Eu am zis: „Aţi venit, măicuţă? Dar ce a zis Părintele?“. Numai atât a zis Părintele: „Nu mai poate răbda?“.
*
Altădată a mai zis: „Mă, dacă nu este ascultare, nu este întrebare, nu este nimic. Când vezi că nu ascultă, scuturăm praful de pe picioare şi plecăm“.
De sfârşitul Părintelui eu nu ştiu ce să spun numai că la cineva i-ar fi spus odată că mai sunt trei calendare. Trei calendare erau trei ani, probabil. Dar atunci când a mers cu noi la plimbare prin pădure Părintele arăta aşa de bine, de sănătos. Dânsul bota o ţinea la spate nu o ţinea să se reazime în ea. După aceea ne-a trecut pe noi şanţul acela. Şi dintr-o dată Părintele a fost aşa de grav bolnav? Într-adevăr ştiu că a fost bolnav şi chiar umblam îi căutam urzică şi plante ca să-i facă ceai. Şi cât a stat la noi a fost răcit, a avut ceva probleme cu rinichii. Asta cam pe la sfârşitul anului 1988. Şi în 1989 primăvara a fost mai rău. Cum a fost nu ştiu.
Ceea ce v-am spus dumneavoastră am spus la multă lume. Sunt lucruri ziditoare de suflet. Însă au fost şi probleme care ne-au privit numai pe noi şi obştea.
Nu ne lăsa, Părinte, că pierim!
PREOTEASA RAMBA ILEANA (BRAŞOV)
Am făcut aceste mărturisiri ca semn de mulţumire, recunoştinţă şi adâncă preţuire pe care eu şi familia mea le aducem Părintelui Arsenie Boca, pe care îl venerăm ca pe un mare sfânt al românilor.Avem ferma convingere că Dumnezeu 1-a cinstit cu cununa smereniei şi nădăjduim ca şi autorităţile bisericeşti să o facă cât mai curând.
Încerc să vă spun şi eu o mare minune ce a făcut-o cu mine, când trăia, Părintele Arsenie Boca.
M-am născut în anul 1935, într-o familie de oameni săraci, dintr-o localitate de munte, de lângă Braşov. Primul copil născut în familia mea a fost un băiat sănătos şi frumos, iar al doilea copil am fost eu, care m-am născut infirmă de ambele picioare, slabă şi pipernicită. Femeile din sat care m-au văzut o îndemnau pe mama să nu-mi dea de mâncare, ca să mor. Iar mama le punea: „ Dacă Dumnezeu mi-a dat-o aşa, eu îi dau de mâncare şi apoi să facă El ce-o vrea cu ea“. Iar moaşa care a asistat-o pe mama la naşterea mea, că atunci nu mergea nimeni la spital să nască, i-a zis mamei: „Ai grijă să nu mai ai alţi copii că toţi o să fie schilozi“. După mine mama a mai avut şapte copii, patru băieţi şi trei fete. Da, şapte copii, toţi întregi, sănătoşi şi frumoşi.
La vârsta de 3 ani m-au dus la operaţie, dar nu s-au putut termina tratamentele la picioare că era înainte de război (al doilea război mondial), au venit deportările saşilor, iar medicul care mă operase, de frica deportării şi-a omorât cele două fiice şi soţia şi apoi s-a sinucis. Apoi a venit războiul, eu am rămas tot chinuită.
La şapte ani m-au dus la şcoală, noroc ca nu era şcoala departe de casa părintească, şi cu mare greu mergeam până acolo. Umblam foarte greu, îmi aduc aminte că bunica îmi dădea câte un băţ în mână şi-mi spunea: „Umblă drept, tu, umblă drept!“.Când m-a dus tata la şcoală, învăţătoarea nu a vrut să mă primească, zicându-i:„Du-o acasă şi-o pune la gura sobei să aibă grijă de foc, că la altceva nu e bună“. Dar tata i-a zis: „Eu ţi-am adus-o ca s-o înveţi carte, iar dacă nu vrei, te dau în judecată“. Învăţătoarea n-a mai zis nimic şi m-a primit. Acolo am întâmpinat alte greutăţi -copiii nu vroiau să se joace şi să vorbească cu mine. De câte ori mergeam în recreaţie şi după şcoală, plângeam…
*
În vara anului 1948 o verişoară a mamei a venit în sat şi spunea la toată lumea să meargă la Mănăstire la Sâmbăta, că e acolo un mare prooroc, care-ţi spune tot ce ai făcut şi chiar şi ce gândeşti. Ea locuia în Braşov, a auzit de Părintele Arsenie şi s-a dus la mănăstire. Când a ajuns ea la mănăstire Părintele era într-un grup de oameni şi le vorbea. Ea nu ştia că-i Părintele. S-a apropiat de grup să asculte şi Părintele o striga: „Tu, cea cu cârpa roşie, vino mai aproape!“. Ea s-a uitat în dreapta şi în stânga, să vadă pe cine striga, dar Părintele continua: „Nu te mai uita în dreapta şi în stânga, că pe tine te strig, cea cu basma roşie“. Ea era. S-a apropiat şi Părintele i-a zis: „Du-te prin sate şi-L propovăduieşte pe Hristos“. Atunci ea a simţit o putere. A venit în sat şi s-a dus aproape la fiecare casă şi spunea de proorocul de la Sâmbăta. Atunci s-au dus din sat de la noi 40-50 de persoane la Sâmbăta şi toţi au venit entuziasmaţi şi plini de credinţă. Părintele le spusese ce necaz aveau sau ce gândeau şi le-a dat sfaturi ce să facă.
În vara anului 1949 a venit verişoara mamei şi m-a cerut de la mama să merg la Părinteie Arsenie. Mama m-a lăsat. Pe Părintele Arsenie îl mutase de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop. Am plecat cu trenul cu vreo 10-12 credincioşi, pe care nu-i cunoşteam. După ce am coborât din tren aveam vreo 10-15 km de mers pe jos, dar credincioşii au tocmit o căruţă cu cai, au pus bagajele în căruţă şi pe mine peste ele. Am ajuns la sfânta mănăstire spre seară. Mănăstirea era fără porţi şi cu mult mărăciniş. Nu mai ştiu unde am dormit, în vreo magazie. A doua zi dimineaţa am mers în partea dreapta a mănăstirii şi ne-am aşezat în rând, în picioare, să-1 aşteptăm pe Părintele Arsenie să vină să ne dea binecuvântare. Fiecare avea în mână câte ceva. Lângă mine era o doamnă din Braşov şi m-a întrebat: „Tu n-ai adus nimic să-i dai Părintelui?“ Eu nici n-am ştiut, nici nu m-am gândit c-ar trebui să-i dau ceva. I-am răspuns: „Nu!“. Atunci ea mi-a dat pacheţel, cât un pachet de chibrituri -nu ştiu ce o fi fost în el- şi mi-a zis: „Dă-I asta Părintelui şi cere-i ceva!“
La un moment dat coboară Părintele din chilia dânsului: înalt, îmbrăcat într-o reverendă albă, cu o centură neagră la mijloc, cu părul negru şi lung până la umeri şi cu nişte ochi albaştri, albaştri… Eu eram a 5-a sau a 6-a din rând. A ajuns la mine -emoţii mari, eu, fată de la ţară, timidă, ruşinoasă, tremuram toată. Când a ajuns în dreptul meu a întins mâna să mă binecuvânteze; eu am întins pacheţelul şi am zis în gând: „Părinte, ajuta-mă să pot umbla“. În gând am zis, nu eram în stare să scot un cuvânt. Dânsul a lăsat mâna în jos, s-a dat un pas înapoi, m-a privit din cap până la picioare şi de la picioare până la cap şi m-a binecuvântat, zicând cu voce tare: „Bine, mă, fie!“. Am simţit un fior şi o putere m-a străbătut prin şira spinării. Atunci mi-a dat putere să pot umbla pe picioare. Am început să plâng, iar dânsul a trecut mai departe. Credincioşii m-au înconjurat şi m-au întrebat ce am cerut, că mi-a dat Părintele. Eu nu le-am spus, ci am tot plâns…
În anul acela, înainte de ziua Crucii (14 septembrie) m-a dus iar verişoara mamei la Prislop. Părintele Arsenie lucra cu câţiva oameni la clopotniţa din curtea mănăstirii -cea din partea stânga, sus, şi la aducerea apei de lângă mănăstire. Într-o zi ne-a luat pe toţi copiii şi ne-a spovedit în grup, apoi ne-a împărtăşit. În grupul nostru de credincioşi era o doamnă din Braşov care tot plângea. Părintele a întrebat-o: „De ce plângi, mă?“. „Am un băiat de 18 ani! şi nu mă ascultă deloc,ba îmi vorbeşte şi urât“. „L-ai botezat?“. „Da, Părinte!“. „I-ai pus nume?“. „Da, Părinte!“. „Şi i-ai zis pe nume?“. Ea a tăcut. Părintele s-a adresat credincioşilor şi a zis: „Uite, aşa păţesc cei care nu le zic copiilor pe nume, ci le zic toate negativele: împieliţatule, răule, drăcuşorule, măgarule şi altele, în loc să le ziceţi bunule, îngeraşule, iubitule, scumpule, ori să le ziceţi numele ce i-l daţi la Botez. Aşa îi aveţi cum îi strigaţi“. Apoi i-a zis femeii să nu plece cu grupul de la Braşov, să mai stea 2-3 zile la mănăstire.
În altă zi după-amiaza ne-a adunat pe toţi copiii să mergem la adunat de zmeură. Pădurea din faţa mănăstirii era toată plină de zmeuriş (pădurea prin care se merge acum la mormânt; pe atunci nu era nici o cărare). Am mers câţiva metri şi Părintele se întoarce şi priveşte în jos. În urma noastră venea un cetăţean cu o carte sub braţ. Părintele îl întreabă ce doreşte, iar omul răspunde: „Părinte, învaţă-mă cum să citesc Psaltirea…“. „Din scoarţă în scoarţă…“. Şi a pornit mai departe. După câţiva paşi Părintele se întoarce către omul acela şi-i spune: „Psalmii de blestem să nu-i citeşti, să sari versetele ce sunt cu blesteme. Că dacă-i citeşti, n-ai folos nici de ceilalţi“. Şi iar a pornit cu noi mai departe. A mai făcut câţiva paşi, apoi a zis către noi, eram vreo 8-10 copii: „Mergeţi pe aici, c-o să găsiţi zmeură, eu rămân cu cetăţeanul acesta, că mai are să mă întrebe ceva“. şi s-au aşezat pe iarbă, amândoi.
Atunci, de Ziua Crucii, a fost liturghie cu episcop şi au sfinţit 2 călugări: pe părintele Dometie Manolache (numit şi Cucuzel deoarece cânta şi predica foarte frumos, care mai târziu a ajuns stareţ la Mănăstirea Râmeţ Alba) şi pe părintele Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului.
După aceea n-am mai fost la Prislop -pe Părintele 1-au arestat, a venit comunismul… Nu 1-am mai văzut până în anul 1986.
Între timp m-am căsătorit şi am 2 copii, o fată şi un băiat. Soţul meu este preot, originar de lângă Făgăraş, iar în timpul studenţiei 1-a cunoscut şi el pe Părintele Arsenie, fusese de mai multe ori la Sâmbăta, când era Părintele acolo. În toate zilele vieţii noastre binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca ne-a purtat de grijă şi ne-a ferit de rele.
Prin anii ‘70 am venit în satul meu la părinţi şi m-am întâlnit cu învăţătoarea care nu vroia să mă primească la şcoală. M-a oprit şi mi-a spus că ea n-a vrut să mă primească la şcoală şi că tata a zis că o dă în judecată. Şi i-a mai spus ceva: „Uite, aşa cum o vezi tu, preoteasă am s-o fac, ai înţeles?“. „De unde a ştiut tatăl tău că te faci preoteasă?“, a mai zis. Mie mi-au dat lacrimile: „Binecuvântarea Părintelui Arsenie“, am zis în gând. „Uite, eu am un singur băiat -a continuat învăţătoarea- şi n-are nici un noroc. Când era copil s-a dat cu săniuţa, s-a lovit cu genunchiul într-un stâlp şi oricât am umblat la doctori a rămas şchiop. S-a căsătorit, iar acum a divorţat şi, uite, tu ce noroc ai avut!“. Mie îmi curgeau lacrimile şi în gând mulţumeam Părintelui Arsenie. „Numai Bunul Dumnezeu are griji şi ne ajută la fiecare“, i-am răspuns.
Doream foarte mult să ajungă şi copiii mei la Părintele Arsenie pentru binecuvântare. Eu mereu le povesteam de Părintele Arsenie, mai ales de cerul ce se oglindea în ochii Sfinţiei Sale. Prin anul 1983 m-am interesat când poate fi găsit Părintele la Drăgănescu, iar când o verişoară a soţului s-a dus la Drăgănescu am trimis-o cu ea şi pe fiica mea, care era studentă. În acea perioadă soţul meu făcuse lucrări de extindere şi reparaţii la biserică. I-am dat fiicei o scrisoare către Părintele, prin care îl rugam să picteze şi biserica noastră. Au ajuns la biserica la Drăgănescu. Părintele era în altar, cu ochelari fumurii; nu slujea, dar primea pomelnicele. Fiica mea se gândea: mi-a spus mama ce ochi albaştri, pătrunzători are Părintele şi acum nu pot să-i văd, că are ochelari foarte închişi. A ajuns la altar să-i dea pomelnicul şi Părintele Arsenie s-a întors să-1 ia, dar şi-a scos şi ochelarii şi i-a zis: „Ei bine, mă!“ şi i-a dat binecuvântarea. Ea s-a emoţionat de privirea sa foarte pătrunzătoare şi i-a întins scrisoarea, dar Părintele i-a zis: „Nu, nu, nu mă angajez la aşa ceva!“. A dat răspunsul fără să citească scrisoarea.