Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Altădată eram la clopotniţă. Dânsul lucra la clopotniţă, făcea ceva reparaţii. Eu duceam două găleţi cu moloz. Şi a zis: „Mă, mai puţin, mă, că au cam slăbit puterile“. Şi am şi lăsat găleţile jos şi am zis: „Vai, Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar nu mai rezist să fiu bolnavă şi tânără cum am fost şi să mă îngrijească alţii. Mai bine să-mi dea Dumnezeu orice şi să ajut eu pe alţii mai în vârstă decât mine“. Mai târziu mi-au slăbit şi mai tare puterile.
Bucurii spirituale am avut multe. Când venea Părintele la noi era o bucurie… Ne învăţa maica Timoteia să zicem: să ne bucurăm cu cutremur. Am multe şi frumoase amintiri. Părintele nu prea vorbea. De multe ori nu vorbea. Eram odată în bucătărie şi a zis: „Mă, puneţi perdele acolo, mă, că uite-aşa umblă securiştii pe acolo. Eu când pornesc din Bucureşti şi ei pornesc, ajung înainte mea aici“.
Odată, când era sărbătoare, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, eram la toacă. Îi plăcea Părintelui cum bat toaca (mie mi-a picat de bine şi m-am bucurat că am făcut şi eu ceva bun). Odată a întrebat maica stareţă că cine a bătut toaca şi m-a întrebat şi dânsul: „Tu ai bătut toaca?“.I-am spus că da. A spus că-i place. Eu i-am spus „Mă bucur că vă putem şi noi bucura cu ceva, Părinte“. Şi de atunci, când era la noi numai eu băteam toaca. A venit o maică şi a zis: Marina, hai că Părintele a vorbit cu toată lumea, numai tu n-ai fost. Şi atunci trage ea clopotul şi fug. Şi primul cuvânt pe care mi 1-a zis Părintele a fost: „Mă, o văzui pe mamă-ta urcând în sus“. Eu am zis: Părinte, mama mea nu-i aici. Dar Părintele a zis: „Mamă-ta a fost, mă!“. Apoi am zis că poate a fost mama maicii Luciana (era cu mama ei). Dar Părintele a zis mai aspru: Mamă-ta o fost, mă! Nu puteam eu să-1 contrazic pe Părintele că doar Părintele ştie ce-o văzut. Îi spune maica stareţă că am necazuri cu familia şi-mi spune aşa: „Fă tu ce trebuie aici şi în măsura comportării tale de aici se vor rezolva şi problemele celelalte ale familiei“. Şi altădată mi-a spus: „Mă, ştii că porţi o temniţă grea în spate?“. Eu mă gândeam că a mea şi a moşilor şi strămoşilor. Dar Părintele zice: „Nu, mă ci trupul pentru suflet este temniţă. Şi, mă, nu mai râde printre oameni, mă, că nu la toţi le place râsul tău. Că cei ce-ţi vreau binele trupesc nu ţi-l vreau pe cinstite“.
Şi s-a terminat; eu am fost ultima. Au trecut două zile şi primesc telefon să merg de urgenţă acasă, în Sălaj, la mama mea, care avea ceva necazuri. Eu, când mi-a spus Părintele că a văzut-o pe mama urcând în sus, mi-am zis: când ajung acasă o să o întreb pe mama ce a făcut ea la ora asta, de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la ora 9½. Că asta e ceva, numai că eu nu înţeleg.
Când am ajuns acasă prima data am întrebat-o acest lucru. Mi-a spus că s-a dus în casa de sus să-şi ia hainele să se îmbrace pentru biserică. Şi mi-a zis: „Ştii că mi-ai lăsat poza Părintelui, rezemată de cruce. M-am oprit cu hainele în braţe în faţa pozei cu Părintele şi am zis: Părinte sfinte; tare-s necăjită. Trimite-o pe fată până acasă. Că nu mai ştiu ce să mă fac eu. Şi atunci mi-a zis Părintele: păi, du-mă în casa în care stai, nu mă ţine aici! Şi atunci a luat mama poza şi a pus-o la icoană, aşa, în margine, la Maica Domnului, acolo la grindă, cum îi la ţară casa cu grindă (după 20 de ani, când i-o ieşit sufletul, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi la Părintele şi a închis ochii). Iată că am aflat taina pe care mi-a spus-o Părintele în Prislop: (O văzui pe mamă-ta urcând în sus). Deci, când stăteam eu de vorbă cu dânsul în Prislop, Sfinţia Sa stătea şi cu mama mea în Sălaj.
*
Încă o întâmplare, care e cutremurătoare. Poate multă lume zice că exagerez, dar nu mă interesează. Aşa o spun, cum a fost. Dumnezeu nu va lăsa până în sfârşit să se acopere adevărul. Şi mai ales adevărul despre Părintele, pentru că un asemenea om ca Părintele nu a mai avut România! Dânsul a spus odată o vorbă: „Mă, de mântuit s-au mântuit mulţi, dar pe culme ajung puţin. Se nasc din mileniu în mileniu“. Părintele nu a spus că-i dânsul acela, dar zicem noi, aşa a fost, s-a dovedit din trăire şi din faptele şi viaţa dânsului.
S-a îmbolnăvit mama mea de cancer şi a trebuit să vin acasă. Foarte greu am pornit spre casă după 20 de ani de mănăstire, deşi a fost mama mea şi mă durea. Am încercat să o ducem acolo (la Prislop) şi a stat o jumătate de an, cancerul a avansat şi când i s-a apropiat sfârşitul nu a mai vrut să stea acolo, la Prislop, deşi eu m-aş fi bucurat foarte mult. Părintele a spus că acolo o înmormântăm. Măicuţa Zamfira a zis că noi te ajutăm pe tine şi pe mama, dar este mai bine sa mergi acasă să o îngrijeşti, că acolo e şi sora ta (bolnavă de cancer) şi, chiar dacă va muri, va rămâne acolo între ele şi vor avea o mângâiere când merg la cimitir la ea, dar până aici e mai greu. Când am auzit de plecat acasă, m-aş fi dus la moarte, nu că mi-ar fi fost groază să o grijesc pe mama mea, dar nu puteam concepe să ies din mănăstire. Atunci am spus şi măicuţei Zamfira şi Părintelui că mă duc ca pe front la război, pe linia întâi. Maica Zamfira a zis: „Du-te Marina, că noi suntem alături de tine“. Când am ajuns acasă i-am făcut Sfântul Maslu, Spovedanie. M-am ocupat şi de lucrurile de pe afară. A rămas sora mea cu mama să o îngrijească, boala era avansată deja. N-aveam calmante (morfină), decât algocalmin (dar ce să faci cu el la cancer la sân). Ziua eram la treabă, noaptea stăteam lângă dânsa şi sora mea a rămas lângă ea. Se tot muta şi la un moment dat a zis să o dea jos pe scăunel ca să-i fie mai uşor din cauza durerilor. Dar sora mea, fiind bolnavă, a scăpat-o jos. S-au speriat rău şi au strigat amândouă la Părintele Arsenie. Şi atunci, Părintele, în momentul acela, a fost acolo, îmbrăcat în veşminte preoţeşti cu crucea în mână şi a zis cuvântul pe care mi 1-a zis mie când am plecat din Prislop: „Nu vă fie frică, că noi suntem alături de voi“. Şi sora mea a ridicat-o pe mama în pat ca un fulg. Până când am venit eu, Părintele nu a mai fost, n-am fost vrednică să-1 văd.
Am auzit odată că o călugăriţă bătrână, când s-a mărturisit la dânsul, în timpul când o mărturisea Părintele, a văzut pe Mântuitorul, nu 1-a mai văzut pe Părintele!
Când eram la masă (la Prislop) Părintele ne vorbea mult. Odată a vorbit despre Sfântul Serafim de Sarov şi despre sfinţii lui Dumnezeu:
– că sfinţii lui Dumnezeu cui vor să se descopere, se descoperă, cui nu, nu.
– că sunt sfinţi cărora le rămân pe pământ sfintele moaşte ca mărturie şi întărire pentru noi în credinţă şi beneficiem de minunile lor, purtare de grijă şi ajutorul lor.
– sunt sfinţi pe care nu-i ştie nimeni că sunt sfinţi.
– şi sunt sfinţi care sunt răpiţi cu trup cu tot la cer.
Spunea Părintele despre Stântul Serafim de Sarov, când mergea cu sora de la moară, ea mergea înainte, şi Sfântul în urmă. Când s-a uitat sora de la moară în spate, l-a văzut pe Sfântul Serafim că mergea pe deasupra pământului ca la o jumătate de metru, în urma ei. La fel, când a zis Părintele Arsenie cuvintele acestea: „Cui vrea să se descopere, se descoperă“, eu nu l-am mai văzut pe Părintele, ci am văzut ochii Mântuitorului. M-am uitat în jur să văd dacă a mai văzut cineva ce am văzut eu. Avea dumnealui ochi îndumnezeiţi. Dar acei ochi nu i-am mai văzut. Şi privirea dânsului de câte ori nu am întâlnit-o, dar aşa ceva n-am mai văzut: şi m-am cutremurat!…
*
A zis odată Părintele, când eram la bucătărie: „Mă, va veni vremea când cele care sunteţi mai rezistente o să rezistaţi, adică la foamete. Care nu, nu o să rezistaţi“. Şi am tresărit, oare ce vrea să zică cu asta Părintele? [de obicei se referea la „foametea spirituală“]. Odată dânsul s-a exprimat aşa: „Mă, eu nu vorbesc de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun“. Şi aşa o fi fost şi atunci când a vorbit despre foamete. Şi a mai zis şi altădată: „Învăţaţi-vă, mă, să mâncaţi cu lingură mică. Peste lume vin necazuri, voi, încă, n-aţi simţit!“. Şi iată că a venit şi vine ceea ce a zis Părintele. Şi iată aşa, Părintele sfânt a fost printre noi şi ne-a vorbit…
Dimineaţa când coboram de pe dealul unde este acum saivanul la Prislop (acolo Părintele şi-a dat casa din moştenirea părintească) dimineaţa pe la 5, la Părintele era lumină (la chilia de lângă biserică). Şi coborând pe cărare îi ziceam în gând ce necazuri am. Trece ziua şi îmi iese Părintele în cale şi mă întreabă: „Maică, cu ce te mai frămânţi pe aici?“. Zic: „Vai, Părinte, Dumnezeu v-a scos în cale. Părinte, sunt tare necăjită, sunt tare nemulţumită. Nemulţumită de mine că n-am mai multă râvnă, n-am mai multă dragoste de Dumnezeu, n-am mai multă evlavie, n-ajung la biserică la slujbe, dimineaţa nu mă pot scula, ziua sunt la ascultare şi n-am când…“ . Părintele zice: „Mă, fă tu ce trebuie pe aici şi mai târziu… că orice faci ca-n faţa lui Dumnezeu este egal cu rugăciunea“.
*
Într-o seară, după slujbă, a început Părintele şi a vorbit, de ai fi zis că a coborât Sfântul Ilie. Au fost probleme personale, de-ale noastre, de-ale obştii, cu fiecare în parte şi la toţi ne-a sunat ceea ce ne-a vorbit. În trei ipostaze l-am văzut în seara aceea. Când a zis cuvântul acesta: „Mă, eu nu vă spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun“. Atunci l-am văzut în chipul Mântuitorului! Şi după aceea, când a vorbit aspru, am văzut chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Sfântului Proroc Ilie. Trei ipostaze în seara aceea… m-am cutremurat. În final, am rămas, aşa, rezemată de uşă. Părintele s-a întors spre noi şi a zis: „Mă, ai văzut duhovnicie!“. Am zis: Vai, Părinte, să vă ţină Dumnezeu cu sănătate. Iar dânsul a zis: „Folosiţi-vă, mă, că de nu, vă prăpădiţi!“…
*
Şi apoi iarăşi ceva foarte cutremurător şi frumos a fost când a ieşit odată la plimbare. Eu nu ştiu multe, doar întâmplarea aceea de după deal, când am coborât; aia m-a marcat foarte mult. Mare fericire a avut P.S. Daniil, că dânsul mergea înainte cu Părintele şi nu ne puteam ţine de dânşii. Şi noi… prin pădure… şi când am ajuns sus (la locul numit „comandă“) parcă ne-am simţit pe Tabor, în jurul Părintelui. Aveam un gând eu atunci şi mă frământam cum să-1 întreb pe Părintele, cum să-i spun Părintelui că îmi plăcea foarte mult să merg pe acolo? Oare nu-i de la vrăjmaşul ispita? Şi-mi dă răspunsul (fără să-l întreb!) pe care numai eu l-am înţeles (celelalte maici nu ştiu ce au înţeles, că nu a fost pentru dânsele): „Mă, şi când e multă vâlvă aşa, îmbulzeală pe jos, mai ieşi…“. Am primit aşa răspunsul că mi-era ruşine să întreb copilării înaintea maicilor. A fost un răspuns simplu, dar mi-a dat răspuns la întrebare…
Coborând la vale, o ceată a mers cu măicuţa Zamfira şi o parte a rămas cu Părintele. Eu eram mai în urmă căci o duceam pe o măicuţă mai în vârstă de braţ, şi în urma mea era Părintele şi cu P.S. Daniil. Părintele avea un băţ cât un băţ de furcă şi la un moment dat ni-1 întinde peste un şănţuleţ. Şi a început fiecare să se ţină de băţ să treacă şanţul. Eu m-am gândit că asta înseamnă ceva. Şi când am ajuns eu să trec i-am spus: „Părinte, aşa să ne ajutaţi şi la vămile văzduhului“. şi a zis: „Da, mă, şi la vămile văzduhului că vameşi-s foarte răi“. De sus şi până jos în vale (e un drum foarte lung) numai despre vameşi şi cât sunt de răi ne-a spus Părintele, ce greutăţi întâmpină sufletul la ieşire… şi a doua zi la plecare (nu uit în veci) eram eu cu maica Iuvenalia, se întoarce către noi şi zice: „Mă, trageţi voi de voi către creştinism, mă, că numai cu haina asta nu vă puteţi prezenta la vămile văzduhului“.
Şi nici nu ştiu dacă l-am mai auzit vorbind de atunci. Asta a fost în primăvara lui 1988 cred. Multe sunt notate de PS Daniil şi de Maica Zamfira. Şi eu am zis: „Dar acum ce să facem, Părinte, că acum plecaţi“. A zis: „Aveţi Predica de pe Munte, de la Matei capitolul 5″. Şi mereu spunea Părintele să citim la Matei cap. 5, şi în general să citim din Sfânta Scriptură, dimineaţa din Sfintele Evanghelii şi seara din Epistole. A spus că citind din Sfânta Scriptură ni se sfinţeşte mintea. Intră Duhul Sfânt în mintea omului şi circulă în sângele nostru. Şi nu orice fel de cărţi să citim, ci cărţi care sunt egale cu Testamentul. Un inginer s-a exprimat odată aici la noi astfel: la Părintele Arsenie totul este esenţă. La dânsul nu este să citeşti o pagină sau să tragi o concluzie… La dânsul totul este extraordinar, ideea curată, de învăţătură, limpede, nu trebuie să te zbaţi până s-o cauţi.

Lasă un răspuns