Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

MAICA TECLA, MÂNĂSTIREA CÂRŢIŞOARA – ARPAŞUL DE SUS

Când vorbeam cu sfinţia sa, când mă uitam în ochii Sfinţiei Sale, parcă Îl vedeam pe Mântuitorul, parcă vedeam cereul senin şi multe alte lucruri minunate.
Un frate de-al mamei mergea la Prislop cu încă un vecin şi Părintele le-a spus: „Mă, voi aţi venit aici cu tămâia diavolului, cu tabachera“. După ce a terminat Sfânta Liturghie le-a spus să meargă pe un deal din apropiere să taie nişte crăci pentru un gard. Şi o să vină şi dânsul. Când au ajuns s-au pus să se odihnească. Dar Părintele Arsenie era acolo. Şi i-au spus: „Părinte, cum aţi venit aici?“. Le-a spus: „Pe lângă voi, mă“. O maică le-a zis că Părintele merge prin aer. Nu 1-aţi văzut pentru că nu aţi fost vrednici.
Într-o noapte au venit să-1 aresteze şi 1-au urcat în maşină, dar nu au putut să plece cu maşina. Părintele le-a spus că nu o să poată să plece de acolo până nu se dă dânsul jos din maşină. Când s-a dat jos a pornit maşina şi le-a spus: „Vedeţi, mă, numai eu dacă vreau vin, nu mă puteţi duce voi“. L-au închis şi dimineaţa au găsit camera descuiată şi stătea acolo şi se ruga.
Multă lume mergea la dânsul. A fost o femeie la dânsul care plângea mult pentru că avea un singur băiat care a fost închis şi acum nici nu a scăpat bine şi l-au închis din nou. I-a zis Părintele: „Numai pe acesta îl plângi. Dar pe aceia cărora le-ai făcut chiuretaj nu-i plângi? A ceia pe care nu i-ai lăsat în lume îl amărărsc şi pe acesta şi pe tine“.
A1tă femeie a mers la dânsul la Drăgănescu şi i-a spus că i-a adus nişte unt bun de oaie. Părintele i-a spus: „Bine că ai adus. Du-te în faţa bisericii şi unge stâlpii ăştia cu untul tău“. Femeia a zis: „Cum, Părinte, eu l-am adus pentru sfinţia ta“. S-a dus şi a uns stâlpii cu unt şi au ieşit vreo şase şerpi care lingeau untul. A zis părintele: „Vezi, mă, ăia sunt copiii tăi pe care nu i-ai lăsat în viaţă. Mie nu-mi trebuie untul tău“.
Când era în biserică a venit un sectar ca să-l urmărească; cum a intrat în biserică le-a spus oamenilor să facă loc şi i-a spus aceluia să iasă afară pentru că e sectar. A spus să nu stăm de varbă cu ei pentru că ne atrag cu minciunile şi cărţile lor. Tuturor ne spunea să mergem la biserică; să ne rugăm, să citim Psaltirea, să facem bine, să facem milostenie, să-i ajutăm pe săraci. .. Ne spunea să nu mergem nici la catolici, nici la sectari şi să nu vorbim cu ei…

TRAGEŢI DE VOI CĂTRE CREŞTINISM.
CITIŢI CĂRŢI EGALE CU TESTAMENTUL.
ÎNVĂŢAŢI SĂ MÂNCAŢI CU LINGURA MICĂ!
Scrisoarea Părintelui Arsenie către N.
Rememorează-ţi: «N., trage de tine la creştinism!». Tu nu faci decât că-l studiezi pe dinafară, din cărţi. Tu încă nu te-ai angajat existenţial în creştinism, adică cu toată sinceritatea de conştiinţă şi cu toate «riscurile» acestei angajări. «Riscuri» faţă de tine, întâi; şi apoi: faţă de «firea omenească», în general. Toate instinctele tale sunt «în primejdie» în faţa creştinismului, în faţa trăirii lui Hristos. Acestea sunt cele dintâi «alarme» ale naturii slăbite de păcat în faţa «primejdiei» de-a fi «înghiţite» de Viaţă- adevărata Viaţă.
Îţi descrisei o latură a slăbirii tale sufleteşti.
Mai este una.
Un psiholog francez contemporan a făcut o mare descoperire, care sună, în cuvintele lui, cam aşa: «Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiiţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi «trezi» făcând exact contrar ei».
Cu aceste elemente de ajutor poţi mai uşor să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi explici aproape toate «împotrivirile» tale şi faţă de tine şi faţă de oameni (taică-tău, de pildă) şi, şi faţă de Omul ce1 pogorât din Cer- făptura noastră cea nouă – cum se exprimă Sfântul Pavel.
Ce pot să te ajut este să te cunoşti pe tine însuţi, în cea mai intimă «şurubărie» a naturii tale şi să decizi tu însuţi cum trebuie, cu destinaţia ta în lume.
De această parte a ta de osteneală sincercă cu «reparaţia» ta, în lumina credinţei şi a cunoştinţelor pe care le primeşti (datorită nevoinţelor părinţilor tăi) nu te poate scuti nimeni. Nici tu nu te vei putea scuti.

MAICA STAREŢĂ MARINA LUPOU, MĂNĂSTIREA BIC – SĂLAJ

Eu mă duc seara în bisericuţă, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, mă închin, citesc ceva, mă opresc la Cărarea Împărăţiei, o las deschisă… Cineva a donat-o. Să nu creadă lumea că eu fac ceva exagerat (mai ales că se ştie că am fost la Prislop). Duhul Sfânt, printr-o femeie oarbă din Zalău, a adus Cărarea şi buchetul de Acatiste al Maicii Domnului şi icoana Părintelui, pe care le-a donat mănăstirii, dar să le ţinem în biserică, pentru ca oricine vine să aibă ocazia să citească fie o rugăciune, fie din Cărarea Împărăţiei. Şi pe Părintele lângă Cărare. Asta a fost dorinţa ei. Şi a zis: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu“. Dacă am fi pus-o noi ziceau ca am pus-o noi de capul nostru şi poate ne şi sancţiona cineva. Nimeni nu ne-a întrebat niciodată că de ce le ţinem acolo sau de ce le-am pus. În Cărare ne vorbeşte Părintele. De n-ar mai fi scris nimic şi de n-am mai citi nicio carte, dar Cărarea este cutremurătoare.
A zis Părintele când era la Prislop: „Mă, citiţi cărţi care sunt egale cu Testamentul“!
Când am auzit eu prima dată despre Părintele Arsenie am avut vârsta de 17 ani. Eram în Timişoara, şi acolo aveam o gazdă credincioasă sibiancă. Îmi povestea de la Mănăstirea Sâmbăta, că era un Părinte călugăr acolo şi acum e la Bucureşti unde pictează o biserică; stă pe scară şi spune la oameni tot.
De la 17 ani mi-am dorit eu să ajung la acel Părinte. Şi tot atunci m-am hotărât şi pentru mănăstire. Acolo la T’imişeni, la mănăstirea Bodrog, mergeam eu când eram în Timişoara. Acolo am văzut lumina credinţei şi dragostea de mănăstire şi multe lucrări dumnezeieşti. În 1974 am intrat în mănăstire. Când am ajuns la mănăstire la Govora, ne-a povestit Maica Stareţă Emanuela (Dumnezeu să o odihnească), despre Părintele Arsenie. Părintele a trecut pe la dânsa cu o săptămână înainte de a merge noi acolo, un grup de fete de la Timişeiu. Acolo la mănăstire n-avea personal, era în perioada comunistă. I-a spus Părintelui: „Mă duc la episcopie şi spun că mă retrag“ şi că se întoarce înapoi la Horezu, pentru că dacă nu are personal nu poate să facă faţă acolo. Părintele zice: „Nu te necăji, mă, că-ţi vor veni“. Maica nu a realizat, dar peste o săptămână noi am fost acolo. Vă daţi seama, despre noi era vorba că mergem la Timişeni, nu la Govora! Aşa a lucrat Dumnezeu!
A trecut vremea şi eu eram bolnavă foarte rău. Însă nu am spus la maica Stareţă că sunt bolnavă şi am tras şi eu în ascultare acolo; eram în mijlocul verii, în 1975. Aveam cancer la ficat, dar eu nu ştiam. Erau nişte medici cazaţi la mănăstire care i-au spus maicii stareţe: „Să trataţi fata asta că moare“. Am fost pe la toţi doctorii la Bucureşti, la Sibiu, la Timişoara, de prin iulie până prin noiembrie. Dar eram tot mai rău.
Atunci maica stareţă m-a trimis la Părintele, la Bucureşti, la Drăgănescu. Mergeam îmbrăcate civil. Când ajungem, Părintele era în uşă, şi zice: „Mă, în sfârşit ai venit!“ Şi atunci m-am cutremurat şi am zis că Părintele ştie de când am dorit eu să ajung la dânsul. Dânsul era călugărul care stă pe scară şi pictează şi spune la oameni tot (eu cu atât am rămas de la gazda mea). Aveam 27 de ani, şi de l l ani am dorit să ajung eu la acel Părinte. După ce zice vorba asta, mă lasă şi merge şi vorbeşte cu alte femei, după care iar vine şi zice: „Hai lângă sobă că eşti îngheţată de frig“. În gândul meu am zis că Părintele ştie că eu am îngheţat? Iar m-am mirat. Şi iar mă lasă şi merge şi vorbeşte cu altele. După aceea vine a treia oară şi zice: „Mă, dă slavă lui Dumnezeu că ai ajuns în mănăstire. De-ai ajunge să rozi pietrele., de acolo să nu pleci!“. Iar m-am minunat! Părintele ştie cât am suferit eu până am ajuns în mănăstire, cum tatăl meu a voit să mă căsătorească forţat şi eu am fugit înainte de nuntă… şi iar m-a lăsat şi s-a dus cu alţi credincioşi (era lume multă pe acolo). Şi acum, a patra oară, vine foarte hotărăt şi a zis: „Tu, cu sănătatea ta eşti ca-ntr-un azil de bătrâni acolo, dar mai ai ceva ce nu ştii tu, da-ţi spun o pildă. Un om era bolnav de cancer – asta ţi-o spun ţie! Doctorii 1-au lăsat acasă că moare – asta ţi-o spun ţie! (exact aşa era cu mine). El a venit la mine. Eu i-am spus să se pregătească de moarte – asta ţi-o spun ţie! Peste un an se duce la control, dar doctorii nu-i mai găsesc nimic – asta ţi-o spun ţie!“
Şi mă lasă. Şi, gata, lăsată am fost! Nimic! Părintele a vorbit cu alţii… şi frământată, vine vremea să plecăm. Îi sărutăm mâna şi ieşim. Eu de la poartă m-am întors înapoi. M-am prefăcut că-i sărut mâna, că-i mulţumesc, dar aveam de gând să-1 întreb foarte hotărâtă ce va fi de soarta mea. „Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar ce ziceţi sfinţia voastră, mai am eu de trăit sau nu?“. Şi atunci mă scutură de mână şi zice: „Mă, pînă mai e nevoie de tine ai să mai trăieşti, când nu… zborul… Şi când te doare măgarul acesta (a făcut la mâna dânsului aşa) zi aşa: îmi pare bine că mă scap de tine! Şi orice bucurie în viaţă vei avea să nu te prea bucuri, şi orice necaz cât va fi el de mare, să nu te prea necăjeşti“. Asta mi-a fost reţeta! Şi am plecat.
Eu aveam mai multe boli şi numai mintea o aveam întreagă: ulcer duodenal aproape perforat (eram propusă pentru operaţie), insuficienţă cardiacă, aveam şi la plămâni căci am făcut o congestie complicată; cu un an în urmă am fost în spital şi mi se dădea în gură de mâncare, am umblat în bâtă căci nu puteam sta pe picioare din cauza reumatismului în urma unui îngheţ de la 15 ani. Deci numai mintea îmi rămăsese întreagă, nimic n-a fost în mine bun. Şi am tras concluzia că la mine s-a referit părintele când mi-a zis de cancerosul acela căci aşa s-a întâmplat şi cu mine, deoarece doctorii mă dăduseră acasă. Nu puteam să fac nici serviciu, tânără eram, de pensionat nu se putea că nu aveam decât un an jumătate în câmpul muncii. Eram acasă şi prin minune dumnezeiască m-a primit maica stareţă Emanuela, care era ucenica Părintelui Arsenie, în mănăstire.
Trec 20 de ani şi foarte greu am venit încoace, în toamna lui 1994. Apăruse ecograful şi atunci pe aici era minune să faci un ecograf. Am mers cu cineva la spital şi am văzut că i-a făcut ecograf. Hai să văd care e starea sănătăţii mele, aşa numai de curiozitate. Eu, care am fost moartă şi am înviat. I-am spus doctorului să-mi facă şi mie un ecograf, dar să urmărească în mod special ficatul şi stomacul (cancerul era la ficat). După consultaţie mi-a spus: măicuţă, totul e ca la nou născutl Atunci i-am povestit întâmplarea şi dânsului.
De când am fost la Părintele, de 20 de ani de zile, eu n-am mai fost la medic, decât la dentist sau am vizitat pe cineva la spital, dar medic pentru mine n-am avut nevoie. Au început să nu mă mai doară mâinile şi picioarele, am început să mănânc (eu 10 ani n-am putut ţine post, trebuia să mănânc şi de dulce în post). Am început să lucrez şi munceam dezinteresat. Viaţa pe care o am de la Dumnezeu pentru mine e o minune. Până să merg la Părintele mâinile mă dureau îngrozitor. După ce am fost la Părintele simt că am în mână ceva ce nu-i al meu. Trupul şi fiinţa mea le simt naturale, dar asta nu.
După ce am venit la Prislop munceam foarte mult şi ridicam mult, şi aici m-a mai încercat o dată stomacul, dar rău de tot. Dar asta pentru că L-am supărat pe Dumnezeu şi pe Părintele. Dar Părintele m-a vindecat o dată, eu acum nu-i mai spun. Şi deschide Părintele subiectul la masă. N-am vrut eu să-i spun, n-am vrut să mă plâng pentru că am zis că aşa-mi trebuie. Aşa ne-a învăţat dânsul să zicem că aşa ne trebuie dacă ni se întâmplă şi ce ne vine de la Dumnezeu. Nu că am eu vreun merit, dar în momentele alea cu stomacul când mă durea aşa rău, am fost foarte conştientă că aşa-mi trebuie. Părintele, la masă, întreabă pe maici, pe fiecare pe rând, cu ce sufere. Când ajunge la mine zice maica stareţă: pe Marina o cam doare stomacul. lar Părintele zice: „şi n-ai observat din ce?“ „Am observat că din ridicături şi din post“, dar nu i-am mai spus că şi din supărare. Părintele se uită aşa la mine şi zice: „Mă, mai fii şi tu doctor pentru tine, mă!“ Şi gata! Dar din ceasul acela nici până astăzi nu mă mai doare stomacul. Dânsul a zis să fiu eu doctor pentru mine, dar în schimb m-a vindecat. Ce doctor să fiu eu pentru mine, ce pot eu face pentru mine?

Lasă un răspuns