Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Cu Părintele Arsenie în Grădina Maicii Domnului

Letiţia Suciu, Anca Şancu ş.a. (Dumbrăveni):

În ajunul Crăciunului, de Naşterea Domnului, am ajuns la Drăgănescu, împreună cu mai multe femei, şi la familia preotului Bunescu, 1-am aşteptat pe părintele Arsenie, care a intrat în cameră cu o colindă frumoasă, care şi în ziua de azi îmi este întipărită, deşi aveam 17 ani. Am servit masa împreună cu dânsul. A văzut-o pe mama mea, legată la faţă. Avea un furuncul. I-a zis părintele: „De ce vii cu medicamente şi cu aşa ceva la mine? Când vin, de la mine toţi se întorc sănătoşi“. După un timp, dânsa s-a desfăcut, dânsul i-a dat cu ceva şi când am ajuns acasă, pur şi simplu a doua zi nu a mai avut nimic, fără nici un medicament. Atunci am văzut minunea şi puterea părintelui Arsenie.
Când am terminat liceul, în 1976, am fost cu mama şi cu maica Anastasia de la Râmeţ. Povestea cu dânsul şi dânsul picta. La fiecare îi spunea în faţă tot: şi cum te cheamă şi tot. Când am intrat eu cu mama, a zis: „Voi amândouă, n-o să fiţi binecuvântate de mine până la sfârşit. Când toată lumea o să plece din biserică, voi o să fiţi binecuvântate şi o să vă spun de ce aţi venit“. Altă dată am fost cu mama, şi Părintele a văzut-o slăbită de puteri şi bolnavă. I-a zis, din cauza unor canoane date de preoţi; ea marţea şi vinerea nu mânca absolut nimic. I-a spus: „Tu, posturile sunt date de legea lui Dumnezeu, şi cât poţi ţii, şi să te rogi la Dumnezeu, că dacă nu, te rogi la Dumnezeu degeaba ţii canoanele. Dar e vorba şi de sănătatea ta. Că dacă nu îţi vezi de sănătate, nu ajungi la 40, hai să zic 50 de ani. Dar posturile ce ţi le-a dat, canoanele, să nu le mai ţii niciodată, că corpul tău este slăbit şi nu mai face faţă, mai ales că şi lucrezi munci grele. A fost greu, să nu bei apă în iulie“. I-a venit bine vorba, că mergea la sapă vara…
Altă dată, când am fost la Părintele, am avut ocazia să ne întoarcem de la Drăgănescu la Bucureşti împreună, cu acelaşi autobuz. Dânsul a spus, de câte ori mergeam: „Aveţi grijă că îmi, faceţi necazuri. Nu mai veniţi, nu mă mai căutaţi, deşi vreţi să fiţi cu mine. Dumnezeu ştie că sunt cu voi, dar nu mă mai căutaţi. Lăsaţi-mă că am destule greutăţi, nu vedeţi că la intrarea în comună vă asteaptă? Lăsaţi-i să-şi facă datoria“. Întorcându-ne de la Drăgănescu, a zis că ne întoarcem cu acelaşi autobuz, dar a spus: „Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc, nu ne uităm unul la celălalt“. Totuşi, după ce am coborât, a venit şi ne-a binecuvântat şi ne-a spus: „Aveţi grijă că ne faceţi mare necaz, ceilalţi din jurul vostru vă urmăresc“.
Înainte de a se sfârşi zilele, la părinte a fost o verişoară, şi i-a spus: „Vezi că eu mor, şi nu trece mult timp, şi în România va fi vărsare de sânge“. A trecut numai trei săptămâni şi a început Revoluţia. În toată ţara mulţi tineri şi-au pierdut viaţa.
*
Părintele a spus că avea nevoie de nişte bani, când i-a scos din mănăstire. Avea nevoie de 20.000 de lei. A venit la noi să-i dăm. Noi voiam să ne facem casă, dar am zis că nu o să mai facem casă, că o să-i dăm. Dar soacra a spus: „Cum o să-i dai la un om necunoscut? şi fără scrisoare. Te duci să-i duci prin pădure, iese cineva şi îţi dă în cap“. După trei zile ne-am dus, dar nu a vrut să-i mai primească până nu mergem la el să-1 cunoaştem. Apoi s-a tot dus la Bucureşti, şi numai a treia oară l-a cunoscut şi a zis: „Tinere, ce vrei de la mine?“. „Părinte, am auzit că aveţi nevoie de bani“. El i-a zis: „M-ai căutat ca pe acul în carul cu fân… Dar cum să dai banii, fără scrisoare, prin pădure?“. Tot ce a vorbit soacra acasă, tot a ştiut. În acel an ne-am ridicat casa, am avut mare spor la toate. Am primit putere mare de la dumnealui; ajutor mare. Pe urmă am început cu copiii de am mers la dumnealui; copiii au avut mare încredere în dumnealui. Şi am rămas buni prieteni până în ceasul de a ajuns, de a trecut la cele veşnice.
După moartea băiatului am mers la Bucureşti, n-am apucat să-i spun de ce am mers. Mi-a spus el: „Tu numai acum ţi-ai adus aminte de mine, când v-a cutremurat cutremurul acesta mare? Dacă veneai la mine, muşcam din bărbatul tău sau vă făceam ceva rău? Vă feream de alte rele“. Şi atunci mi-a spus: „Dacă veneai atunci, puteam să-ţi spun mai multe, dar tu eşti prea distrusă“. Şi am zis: „Părinte, nu-1 mai am, nu-1 mai am. Ce să fac pentru sufletul lui?“. „Nimic absolut. El şi-a luat cununa muceniciei. Cine l-a omorât, i-a luat păcatele. Acesta va fi rugător fierbinte pentru tot neamul vostru“. Pe urmă a spus că „Băiatul a fost un mugure care a înmugurit aici pe pămănt. Când era să se deschidă, nu mai era locul aici, că şi în cer e nevoie de oameni tineri, nu numai de bătrâni. Acolo e judecata dreaptă, aici pe Pământ e judecata strâmbă. Acolo o să fie dreptate, acolo nimeni nu o să mintă. Acolo totul merge cu ce ai făcut aici pe pământ. Dacă dai un pahar de apă la un străin, şi acela îţi este socotit şi o să-l ai dincolo. Să faci milostenie, să te rogi la Dumnezeu, şi atunci ajungi în locul cel bun“.
*
Să vă mai spun ce mare e puterea lui: eram gravidă în luna a şaptea, şi Părintele mi-a spus: „Tu o să ai o fetiţă“. Atunci nu erau ecografe, nu era nimic. Aşa a şi fost. Şi a spus: „Aceasta are să fie binecuvântată de Dumnezeu“. Şi aşa a şi fost-binecuvântată, că eu nu am avut probleme cu ea niciodată. Învăţa bine, a fost cuminte, cu credinţă în Dumnezeu. Toate le-a avut.
*
Pe urmă ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea că trebuie să meargă la părintele la închisoare, să-i ducă şapte bucăţi de pânză albă, o pâine şi o bucată de slănină. Să taie felii pâinea şi slănina. S-a dus, şi când a ajuns, i le-a băgat uşor. Şi i-a spus: „Tu să te întorci repede, să nu-ţi întorci capul înapoi, că o să tragă după tine“. Pe toţi paznicii i-a adormit. Când o ieşit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, şi au început să tragă. Ea s-a dus mai încolo, speriată, şi nu s-a mai văzut.
La mormânt, măicuţele mi-au zis: Ce credeţi, noaptea două căprioare vin şi se culcă lângă mormânt: una aşa şi una aşa, şi păzesc mormântul. Şi când se face dimineaţă, şi urcă în sus măicuţele, ele se scoală şi pleacă. Două căprioare, în fiecare noapte, stau la mormânt la părintele. Toate lucrurile sunt binecuvântate de Dumnezeu şi de Părintele.
La Sâmbăta, la mănăstire, era un cântăreţ îndoit de credinţa părintelui. Şi într-o duminică sau o zi de sărbătoare, a ieşit afară să slujească la altarul de afară. Şi cântăreţul 1-a văzut pe părintele în flăcări, până la genunchi, şi atunci a început să strige. Şi dumnealui 1-a oprit, şi i-a zis: „Nu striga!“.
Mama lui badea Ionel îl certa pe badea Ionel-că mergea tot timpul la mănăstire. Îşi vindea vaca din grajd când era mănăstirea năcăjită. Mergea cu calul, de trăgea lemne din pădure, mergea călare până acolo. Într-o zi i-a zis părintele: „Măi, de pe Târnava Mare, să stai trei zile aici, să tragem lemne cu calul“. A zis: „Vai, dar mama nu ştie!“. I-a spus: „Am să-i dau un telefon. Până ajungi tu în vârful muntelui, îi dau telefon“. Când a ajuns cu calu1 în vârful muntelui, i-a spus părintele: „Am vorbit cu mama ta“. Badea Ionel era pus la îndoială, cum nu erau nici fire de curent, nici telefon. Cum a putut vorbi? „Stai liniştit că am vorbit cu mama ta“. Când a ajuns acasă, i-a spus maică-sa: „Măi, am vorbit cu Părintele tău! M-am pus să-mi zic rugăciunile seara, şi din icoană a coborât şi a spus: Să nu-l aştepţi pe Ion că e cu treburi la mine“. De atunci, mama lui a început să creadă în puterea părintelui şi în ajutolul părintelui.
Ce să vă mai spun? Ar fi multe, multe de spus, Sfinţia Sa făcea minuni mari. S-a dus o femeie la Sfinţia Sa, şi era tare nervoasă, şi nu avea răbdare să se termine slujba. Dumnealui din altar a simţit că nu are răbdare femeia şi le-a spus la oameni că femeia şi-a pierdut 20.000 de lei. El i-a spus: „Femeie, încetează cu nerăbdarea, că banii ţi i-ai pierdut. Trebuia fetele dumitale, amândouă, să-şi crească copii pe care nu au vrut să-i nască. Şi ăştia sunt banii cu care trebuia să-i crească. Şi nu o să mai aveţi spor în casă niciodată. Că copii aceia strigă că vor răzbunare asupra părinţilor“.
Bunica mea, când a auzit de părintele prima dată, s-a dus la mănăstire. Când a apărut părintele, s-a pus între bunica şi două femei, s-a aşezat să manânce cu ele. În faţă mai erau trei femei cu care a început să vorbeaseă. Mânca, lua câte o bucată şi se uita la femeile acestea. Şi zice la una: „Tu de ce ai venit aici?“. „Păi eu am venit Părinte, să vorbesc cu dumneavoastră“. „Du-te acasă, şi nu mai băga apă în lapte! Că tu vinzi laptele la aameni, şi îl dai la un om cu patru copii necăjiţi, şi îi iei banii pe apă“. La cealaltă îi spune: „Tu du-te acasă şi împacă-te cu soacra. Că tu stai în curte cu soacra şi nu vorbeşti nimic. Când te împaci cu soacra să vii aici“. La cea de-a treia îi spune: „Tu te duci de la un vecin la altul şi duci vorba din casă şi vecinii se ceartă toţi din cauza ta“. Şi toate au rămas cumva, aşa uimite, n-au mai zis nici un cuvânt şi s-au sculat şi au plecat. N-au mai stat acolo. A zis: „Când vă întoarceţi, şi faceţi ce v-am spus, atunci să veniţi să stau de vorbă cu voi“. La bunica mea i-a spus: ;,Tu ai venit să mă vezi, dar eu vreau să vorbesc. Că tu numai bine ai făcut. Pe toţi i-ai ajutat, şi eu vreau să te ajut. Când va trebui să treci dincolo, să ştii că te am lângă mine“. Şi atunci au zis femeile celelalte două, erau tot văduve: „Părinte, dar cu noi ce faceţi?“. „La fel ca şi ea. Că toate sunteţi cu inimă bună şi cu frică de Dumnezeu“. Când a plecat, bunica era foarte bolnavă. A stat trei zile acolo şi s-a simţit foarte bine. Când a venit acasă, a zis: „Sunt cea mai sănătoasă femeie de pe pământ! M-am dus bolnavă şi nu mă mai doare nimic şi pot să muncesc şi pot să umblu pe drum liber, că nu mai am nimic, nici o durere, nimic“. A venit cu.totul sănătoasă. Mama mea, care era foarte bolnavă, era gârbovă şi îndoită, cu cârja în mână, dar lucra mai mult decât una tânără. Mergea primăvara la Părintele şi cerea ajutor, apoi mergea toamna şi mulţumea la părintele. Şi i-a zis: „Tu, cât îţi trebuie şi câte zile ai, tu să lucrezi cât îţi trebuie, nimeni nu o să-ţi facă lucrul“.
Am copii care merg în străinătate. De câte ori le zic: „Dragii mamei, faceţi-vă cruce!“. Dar unul din ei zice: „Mică, eu de câte ori pornec la drum, chem pe Părintele în ajutor. Şi zic: părinte dragă, ajută-mă să mă întorc cu bine“. Pe urmă am încă un băiat care merge în străinătate; el tot aşa, îşi face cruce, şi la urmă zice: „Părinte, fii cu noi şi ajută-ne!“. Copiii toţi, sunt cu gândul la Părintele şi sunt mulţumiţi, şi suntem toţi cu darul părintelui; până în ziua de azi îi simţim darul, de acolo din cer, unde e dus, şi noi suntem aici cu necazurile pământeşti. Când ai un necaz, niciodată să nu plângi să zici: „Doamne, dă-mi putere să pot să-1 duc, şi dă-mi Doamne crucea pe care o am de dus, să mi-o pot duce, să nu mi-o ducă nimeni“. Să zici: Lasă că aşa îmi trebuie, nu să zici: Doamne de ce mi-ai dat? Dumnezeu ştie la fiecare ce îi dă. Şi dacă ai un necaz, fă-ţi Sfânta Cruce -arma împotriva diavolului, şi prin Sfanta Cruce se depărtează acela rău de noi
A murit Părintele şi ne-au sunat de la Sinaia maicile, să mergem la înmormântare. Am stat noaptea în genunchi, lângă sicriu. La unu noaptea am simţit un miros de smirnă care mi-a intrat prin nas, prin ochi, prin toate. M-am speriat, am întrebat pe o maică. „Aici s-a întâmplat ceva“, a zis. „Ţi-a dat părintele binecuvântarea“. Noi n-am dormit un an şi opt luni, până am ajuns la înmormântare la părintele. Din ceasul acela ne-am liniştit. L-a dus, l-a înmormântat, şi când să tragă pământ pe sicriu, ieşeau aburii ca de la un canal cu apă fierbinte: era smirnă şi tămâie. Toată lumea s-a umplut de smirnă şi tămâie. Şi atunci părintele Daniil a zis: „Nu ştiu dacă ştiţi pe cine am înmormântat. Am avut un om care umbla prin văzduh şi vorbea cu îngerii. Un om sfânt pe care l-am avut noi pe pământ“. Atunci toată lumea s-a mirat. Mi-a rămas în haină, un an de zile, mirosul de smirnă şi de tămâie. În dreptul mormântului, pe un copac mare, s-a format Sfanta Cruce, care arată tot puterea dumnealui şi semne pe care să le vadă lumea şi să le înţeleagă.
*
Apoi, la înmormântarea Părintelui, am vorbit cu mai mulţi oameni care 1-au cunoscut, şi au văzut faptele făcute. Am vorbit cu un gardian care stătea de pază, şi care vedea cum noaptea, când se ruga părintele, cădeau lacătele de pe uşă, se deschideau uşile, dumnealui era în flăcări până la genunchi, rugându-se. S-au speriat toţi, şi au adus pe alţii de au văzut. Toată lumea s-a speriat. A zis gardianul: „Părinte, trebuie să ne păzeşti dumneata pe noi, nu noi pe dumneata. Puteţi pleca, uşile vi se deschid“. Părintele a spus: „Eu îmi fac pedeapsa, eu nu plec de aici“.
*

Lasă un răspuns