Zice Părintele către mine: „Dacă vrei, poţi să te recăsătoreşti“. I-am spus că dacă n-am avut noroc de prima dată nu mă mai recăsătoresc. Vecina mea a zis către Părintele: „De ce ei îi daţi dezlegare şi mine nu?“. Părintele a zis: „Câţi ani ai?“. A zis 58. „Şi dumneata câţi ani ai?“. Zic 30. Şi zice: „Păi tu compari 60 cu 30?“. Femeia aceea de 58 de ani s-a căsătorit totuşi, dar nu i-a fost bine după aceea, după cum i-a spus Părintele.
Peste vreo 12 ani am fost cu părinţii părintelui Eugen Morar (cumnatul maicii stareţe) şi cu încă două femei la Părintele Arsenie. Eu mă gândeam că nu mă mai cunoaşte de 12 ani, dar a venit la mine, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Tu, te-ai făcut mai bună?“. I-am spus că nu m-am făcut aşa, cum trebuie să fiu, că sunt tot nervoasă.
Dar să vedeţi cum m-a ajutat Părintele să nu-l mai pomenesc pe cel rău: Părintele mi-a pus mâna pe cap şi eu de atunci nu l-am mai pomenit pe cel rău nici acum, după 30 de ani, nu-l mai pomenesc şi nu-mi place să-l aud nici pe altul cum îl pomeneşte. Mă mai enervez, dar nu-1 mai pomenesc pe cel rău. Mi-a zis că dacă o să-1 mai pomenesc pe cel rău o să înnebunesc.
A mai zis Părintele că merg la el oamenii care au judecăţi şi-1 întreabă ce să facă, dar le-a spus că el nu este ghicitorul lor.
Maica stareţă de la Prislop mi-a spus că atunci când vorbeşte mai aspru cu tine, atunci Părintele te ajută. Când m-am dus a doua oară la dânsul m-a întrebat ce doresc. I-am spus că vreau să ştiu ce să fac ca să mă mântuiesc. A zis că să citesc capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia de la Matei şi dacă acelea le împlinesc cu siguranţă o să mă mântuiesc.
Aveam o colegă la serviciu şi avea un văr care era paznic acolo unde era închis Părintele în Făgăraş la securitate. Colega mea m-a întrebat dacă îl cunosc pe Părintele Arsenie. I-am spus că da. A zis că cei de acolo se lasă unul pe altul ca să se ducă să-i dea de mâncare Părintelui pentru că le e frică să se mai apropie de celulă. A zis că atunci când se duce îl găseşte cu celula deschisă şi când e la rugăciune 2 metri nu se poate apropia de dumnealui să-i ducă mâncarea. Părintele le-a zis să nu le fie frică pentru că dânsul nu fuge de acolo până nu-mi dau ei drumul.
Când stăteai de vorbă cu dânsul te pătrundea privirea, care era privire supraomenească.
Când am fost odată la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop era acolo un om care era îndrăcit şi la mormânt abia l-am putut ţine câteva persoane. A venit şi preotul de acolo şi i-a citit nişte dezlegări. După aceasta s-a liniştit şi s-a vindecat. Apoi mi-a spus că fusese mai demult la părintele şi părintele i-a spus că dacă o să mai profite de biserică – era cantor – o să înnebunească sau o să păţească ceva rău şi chiar dacă dânsul (Părintele Arsenie) va muri tot va veni la el. Şi aşa s-a întâmplat.
Odată când am fost la Prislop şi am urcat la mormânt şi m-am închinat, când am coborât pe cărare mirosea aşa frumos a tâmâie.
*
Altădată când eram la mormânt o femeie a luat nişte pământ de la mormânt, deşi i-am spus să nu ia. Până să ajungă la stejarul de pe cărare i s-a făcut rău şi a căzut jos. Un om a vrut să o ajute, dar i-am spus să ducă întâi pământul înapoi. După ce 1-a dus şi-a revenit.
La un parastas de-al Părintelui un preot a luat nişte flori de pe mormânt, iar când a fost să plece nu i-a pornit maşina nicicum. O maică 1-a întrebat dacă nu a luat ceva de pe mormânt; a spus că da, dar a dus florile înapoi şi când s-a întors i-a pornit maşina.
*
Părintele zicea uneori: „Veniţi la mine, dar voi nu ascultaţi ce vă spun eu. De ce mai veniţi la mine să mă întrebaţi?“.
L-am visat pe Părintele în noaptea de Anul Nou; eram într-o poieniţă (către Copăcel) şi erau multe femei. Apare Părintele Arsenie îmbrăcat în alb şi zice: „Să vă rugaţi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!“. A stat puţin şi înainte de a dispare a mai zis: „Aveţi grijă să nu vă amăgească cineva!“. Şi a dispărut.
Dobrin Ioan (Săvâstreni):
Tatăl meu a lucrat cu Părintele Arsenie săptămâni întregi la chilia din munte. Împreună cu fratele meu mergeam pe jos, la fiecare sfârşit de săptămână, la Mănăstirea Sâmbăta. Mergeam de sâmbăta şi dormeam pe la grajduri şi pe unde puteam. Stăteam la slujbă şi Părintele predica, iar pe copii ne aduna pe toţi. Părintele a făcut lacurile care sunt şi acum la Mănăstirea Sâmbăta.
Au venit pe acolo regele şi regina mamă şi au tras cu pistolul în flori şi au făcut gălăgie. Părintele s-a dus la ei – dânsul îi cunoştea, dar ei nu-l cunoşteau pe Părintele – şi i-a întrebat că de ce conturbă liniştea mănăstirii? Regele a întrebat-o pe regina că cine este acesta care-i conturbă. Atunci Părintele i-a răspuns pe franceză: „Acesta este stareţul mănăstirii“. Până la urmă s-au găsit de prieteni. Părintele i-a spus regelui că nu o să mai stea mult prin ţară.
Părintele făcuse atunci altarul din pădure şi într-o predică spusese: „Mă, întoarceţi-vă la Dumnezeu căci calul roşu bate la porţile Răsăritului. Dar să nu vă întristaţi, că de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus“. Adică, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.
Din 1948 am apă de la izvorul de lângă chilia Părintelui Arsenie din munte şi e aşa de proaspătă, încât crezi că acum am luat-o de acolo.
*
Codrea Mariana (Ucea de Sus):
În primul an de căsnicie am rămas însărcinată şi aveam ideea că eu o să mor, aveam o stare foarte rea. Soţul meu, părintele Codrea, a zis să mergem la Părintele Arsenie. Părintele lucra la Drăgănescu la cupolă şi era acolo lumea de pe lume. Nu s-a mişcat de acolo. Ne-am aşezat într-o strană şi s-a uitat la mine de parcă eram singurul om din biserică şi a spus: „Ce, tu? Nu mori! Care ţi-e problema?“. Şi asta fără să-i spunem de ce am venit. Şi eu am zis: „Dar copiii, Părinte?“. A închis ochii şi a intrat în altar şi nu a mai vorbit nici cu mine, nici cu nimeni şi din altar nu s-a mai mişcat. Eu am înţeles… şi aşa a fost… copiii au murit amândoi.
*
Fiica mea a terminat liceul sanitar în 1989 şi prin martie, cred, nu ştia ce să facă. Noi o pregătisem pentru medicină pentru că era un copil excepţional, dar ea nu avea atracţie pentru medicină. Însă era la Liceul Sanitar în Braşov şi pe timpul acela erau doar 2 licee bune: pedagogicul şi sanitarul. Moş Codrea a luat-o şi a dus-o cu maşina la Părintele. Fata i-a spus că nu-i place la operaţii şi Părintele i-a zis: „Nici nu eşti pentru medicină. Du-te şi fă Dreptul să ajungă tatăl tău să te vadă împlinită. Pentru că peste 10 ani când ai putea tu deveni un medic, tatăl tău nu mai este, ca să fie mulţumit“.
Au,venit amândoi acasă şi mi-au spus numai mie ca să nu-l necăjim. Mi se părea imposibil, era tânăr şi plin de viaţă… După 9 ani soţul meu s-a îmbolnăvit de un cancer rapid care i-a curmat viaţa în 1999 în ziua de Sfânta Marie. Deci, exact 10 ani… Din acel moment mi-a părut atât de rău că n-a mai fost (Părintele) ca să ne îndrume şi altfel paşii în viată. Acesta a fost un lucru extraordinar pentru noi.
*
O altă întâmplare: în casa aceasta au locuit doi bătrâni şi nu aveau copii. Bunica -mama Savi, cum ziceam noi- s-a căsătorit la 14 ani şi era singura fată la părinţi, cu soţul ei, care a venit din război fără mână şi fără picior. Nu auzisem de aceşti oameni deloc. În drumurile noastre spre Bucureşti ni s-a spus de către Părintele Arsenie că trebuie să primim o familie de bătrâni care ne vor fi copii. Noi aveam copii. Ni s-a spus să-i primim pentru că aceasta este salvarea vieţii noastre. Cei bătrâni şi ei au fost la Părintele Arsenie şi i-a trimis aici. Am avut parohie la Pelişor şi Zlatna. În ziua de Paşti ne-am pomenit cu o maşină la poartă, cei doi bătrâni au venit la biserică, dar nu ne-au cunoscut până atunci; doar acum ca preot a văzut cine e. După slujbă au venit la noi şi ne-a spus că i-a trimis Părintele Arsenie.Noi am stat şi ne-am gândit, aveam aspiraţii de oameni tineri. Aveam şi noi bătrâni mulţi: părinţii şi socrii erau bătrâni. Şi am zis: dacă aşa trebuie, aşa trebuie! şi să vedeţi: mi-au îngrijit fata că nu aveam şcoală în satul acela, doar 4 clase şi apoi am adus-o în Oraşul Victoria şi fetiţa mea a stat aici. Au avut bucuria să li se spună „mamă“ şi „tată“. Au murit şi nu m-au necăjit deloc, nici unul. Deci, nu am avut nici un pic de necaz ca după oameni bătrâni, aşa cum mă gândeam eu.
După moartea soţului meu nu am avut altă casă, nu am avut unde pleca; am venit aici şi bălăriile erau până sus că ei muriseră demult. Încet, încet am înjghebat aşa cum am putut căsuţa asta. Aici este cuibuşorul meu şi, probabil, singurătatea din urmă aici o voi duce.
Tot ce ne-a spus Părintele Arsenie aşa ni s-a întâmplat. Îl rog foarte mult să mă ierte pentru că de multe ori am avut îndoieli şi poate nopţi întregi îmi puneam întrebarea: „Cum e posibil?“. Dar totul aşa a fost. După ce mi-au murit copiii îmi era teamă, pentru că am suferit enorm, dar după ce m-am refăcut am ajuns înapoi la Drăgănescu şi Părintele mi-a zis: „Vei avea multe bucurii după copilul care urmează, vei avea numai bucurii după ei“ -a spus „după ei“, dar eu nu am realizat că eu numai pe fata asta o să o am; însă mi-a dat Dumnezeu un ginere perfect şi 2 copii (nepoţi) extraordinari. Despre unul, înainte de a muri soţul meu, a zis să fac cumva să ajungă şi el în preoţie. Pe unul mi la lăsat de 6 săptămâni şi pe celălalt de 5 săptămâni şi i-am crescut în spiritul acesta al binelui, în latura luminoasă. Din casă de la noi fiica mea a primit doar educaţia de a se lăsa de rău şi să aleagă numai calea binelui, a ajuns avocat şi nu ia penale de nici un fel, îi e frică de dosarul penal.
Fiecare cuvânt de la Păruitele Arsenie era o învăţătură. Nu întotdeauna mergeam pentru sfaturi că am făcut ceva rău. Uneori chiar ne exprimam o realizare pentru care am fi vrut binecuvântare. Era bine că mulţumeam lui Dumnezeu, dar spunea să nu ne mărim, ci să trăim modest. Şi modest am trăit toată viaţa. Am multe scrisori de la Părintele Arsenie, dar sunt private şi nu vreau să le dau pentru că ne afectează pe noi. În ele ne certa de multe ori. Eu vroiam să fiu model de viaţă pentru copiii pe care-i educam şi, uneori, „săream calul“. Mă coafam într-un anumit fel şi altele… eram tânără pe atunci, dar aşa mă certa… aşa mă certa. ..
*
După moartea soţului meu nu am mai putut face serviciu şi a trebuit să plec din casa parohială în casa celor doi bătrâni care nu mai fusese locuită demult şi arăta groaznic. Cu trecerea timpului îmi făcusem multe datorii, dar de câte ori ridicam ochii spre cer primeam ajutor. Nu vroiam să cer ajutorul copiilor. Când mi-a fost cel mai greu, eram în curte, am strigat la Părintele Arsenie şi, în nici 24 de ore, am primit de la o prietenă din Germania -care nu avea de unde să ştie că eu o duc greu- 100 de mărci cu care am plătit 2-3 facturi din urmă.
Mutându-mă aici singură nu mi-a fost frică niciodată, deşi ştiu că frica e soră cu moartea. Nu am avut nici un minut starea de frică, de incertitudine, atunci, când am fost în cele mai grele clipe ale vieţii.
*