Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Eram la Mănăstirea Prislop şi acolo m-am întâlnit cu Maica Filofteia. Dânsa mi-a spus: „Eu am avut o foarte bună prietenă -o soră sau maică- cu mare evlavie la Părintele Arsenie. Cu timpul ea s-a îmbolnăvit de cancer şi s-a internat în spital. Într-o duminică mi-am zis că trebuie să merg neapărat să o văd, dar numai după slujbă. După ce s-a terminat Sfânta Liturghie, am mâncat şi am plecat la spital. Cu cât mă apropiam mai mult de salonul ei -era într-o rezervă- îmi bătea inima tot mai tare de emoţie pentru că atunci când mai fusesem la ea îi vedeam faţa cangestionată de durere, de suferinţă. Credeam că tot aşa o voi găsi, poate chiar mai rău. Am bătut la uşă şi mi s-a răspuns cu un „da“ voios; după ce am intrat am văzut că zâmbea şi radia de bucurie. A zis către mine, fără să apuc să spun eu ceva: „Te-ai întâlnit cu el, te-ai întâlnit?“. I-am zis: „Cu cine să mă întâlnesc?“. „Cum cu cine? Uite acum a ieşit de la mine din cameră“. „Cine?“, a zis Maica Filofteia. „Părintele Arsenie! Uite aici a stat, lângă mine şi a vorbit cu mine. Cum nu te-ai întâlnit, acum a ieşit pe uşă înainte de a intra tu?!“. Femeia bolnavă a mai trăit puţin şi a murit, împăcată.
Iată ce mi-a spus o maică: într-o zi a mers la Mănăstirea Prislop o familie de intelectuali cu un copil care era mut în urma unei boli; s-au dus la mormântul Părintelui şi au plâns cu amar toţi trei. Copilul avea până în 6 ani. Îngenunchiaţi toţi trei se rugau şi plângeau. Doar atât mi-a spus maica: la un moment dat băiatul s-a ridicat şi a zis: „Mamă mi-e foame!“. Doctorii le spuseseră că glasul nu-i va mai reveni niciodată copilului. S-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu: „Orice este cu putinţă celui ce crede“.
*

Preoteasa Lucreţia Urea şi Paraschiva Anghel (Dejani):

Mergea multă lume la mănăstire, 1a Sâmbăta, dar, mai târziu, Părintele nu mai era pe acolo, era pe la Canal sau prin Bucureşti. Dar, veneau preoţi de la Sibiu şi spovedeau lumea, iar părintele Serafim îi împărtăşea. Atunci s-a spovedit şi o femeie din Recea, dar nu s-a putut împărtăşi deoarece atunci când se apropia de Potir avea senzaţii de vomă. De trei ori a stat la rând acea femeie, dar nu s-a putut împărtăşi căci i se făcea rău şi trebuia să iasă afară. După ce s-a terminat Sfânta Liturghie ea s-a dus la părintele Serafim şi i-a povestit acea întâmplare. Părintele i-a spus că are vreun păcat nemărturisit, dar femeia a zis că pe toate pe care le-a ştiut, le-a mărturisit. Atunci părintele Serafim a întrebat-o dacă nu cumva a fost pe la pocăiţi. Ea a recunoscut că a fost, dar nu a mărturisit ca fiind un păcat deoarece şi acei oameni credeau în Iisus Hristos. După această mărturisire femeia s-a spovedit din nou, recunoscând că a citit cărţi şi a mers la adunări de pocăiţi, iar apoi a reuşit să se împărtăşească fără nici o piedică.
O consăteană mi-a povestit că atunci când Părintele Arsenie era la Drăgănescu se afla multă lume în faţa bisericii, iar dânsul le vorbea tuturor. Deodată, s-a deschis poarta bisericii şi au intrat doi băieţi tineri, unul mai înalt şi altul mai scund, iar cel mai scund, atunci când 1-a văzut pe Părintele Arsenie, a început să plângă. Părintele i-a spus „De ce plângi Adriane? Că ţi-au luat carnetul?“. Adrian a răspuns că da. Părintele i-a zis să nu mai plângă şi să nu încerce să-şi mai ia carnetul, iar maşina să o vândă, căci a omorât un om şi mai are de omorât nouă. La plecare Părintele i-a mai repetat sfatul său lui Adrian. Toţi cei care erau de faţă au înmărmurit la auzul vorbelor Părintelui.
În anii 1944-1945 am mers foarte des la mănăstire cu doamna preoteasă Lucreţia. Mergeam pe sub munte şi în două ore şi jumătate ajungeam. Doamna preoteasă în timpul vacanţei rămânea câte o săptămână sau două la mănăstire, ajutând la bucătărie. Soţul doamnei, părintele Aurel, era închis la Aiud, iar ea a rămas cu două fetiţe, dintre care una i-a murit, iar pe cealaltă o ducea cu ea la mănăstire. Acolo, doamna preoteasă şi-a găsit alinarea, la Părintele Arsenie, şi prin dânsa am aflat şi eu multele fapte petrecute în incinta mănăstirii.
Când am început să merg la mănăstire, duceam pomelnice şi puneam o monedă de 100 de lei pe masă, iar Părintele ne spunea să ne luăm banii căci n-i aruncă şi e păcat să-i calce în picioare că era chipul regelui Mihai I imprimat pe ei.
În primăvara anului 1944 am stat o săptămână la mănăstire ca să mă spovedesc la Părintele Arsenie, fiind Postul Paştelui, dar nu am putut căci a fost multă lume, iar eu fiind fată tânâră toţi mă dădeau deoparte şi îmi spuneau că eu am timp să stau mai mult. Spovedea Părintele câte o persoană şi trei ore. Avea pe o măsuţă în mănăstire un ceas, o cruce şi o lumânare aprinsă, iar Părintele era îmbrăcat în odăjdii. Dacă nu ştiai să îi mai spui din păcate, ţi le spunea el!
Într-o zi, pe când stăteam la terasa mănăstirii şi aşteptam la rând pentru spovedanie alături de multă lume, a ieşit Părintele din mănăstire, îmbrăcat cu odăjdii, şi a început să meargă pe drum către clopotniţă, dar la jumătatea drumului s-a oprit, s-a întors înapoi şi pe partea dreaptă a drumului erau trei bărbaţi. Părintele s-a oprit în faţa lor şi 1-a întrebat pe unul dintre ei de ce îl tot înjură, căci el nu îl obligă să creadă în el, ci e bine să creadă în Dumnezeu şi în Domnul Iisus Hristos. Atunci, bărbatul a lăsat ochii în pământ şi şi-a cerut iertare în faţa Părintelui. Părintele i-a răspuns: „Dumnezeu să te ierte!“ şi a intrat, apoi, în biserică şi s-a apucat de spovedit.
Pe la sfârşitul săptămânii s-a împuţinat lumea la spovedit şi mi-a venit şi mie rândul. Dar atunci a venit un om la mine şi m-a rugat să îl las pe el înainte căci va termina repede. Eu 1-am lăsat. După ce a intrat acel om a ieşit Părintele supărat din mănăstire şi a spus că nu mai spovedeşte pe nimeni că s-a săturat să mai audă faptele dracilor în faţa altarului. Şi aşa s-a întâmplat că nu am reuşit să mă mai spovedesc.
Toţi cei spovediţi la Părintele vorbeau pe afară că este un sfânt, căci ce păcate ei nu ştiau, Sfinţia Sa le zicea. Părintele ştia ce vorbeau cei spovediţi, iar el le spunea că nu este un sfânt, că este om pământean, că nimeni nu a fost pe pământ fără păcat, numai Iisus Hristos. Ne spunea Părintele să ne uităm, atunci când spălăm vasele, în vasul în care le clătim să vedem ce mizerie este în el şi ne spunea că aşa este şi Sfinţia Sa clătind atâtea suflete.
Atunci, în Postul Paştelui, Părintele ne spunea despre post, cum să-1 ţinem: cu rugăciune, cu smerenie şi cu înfrânarea trupului, ca să dispară poftele. Nici când mâncăm să nu ne mai zicem „poftă bună“, ci mai bine „bun lucru“; iar postul este pentru cei tineri, nu pentru cei bătrâni şi pentru cei bolnavi, nici pentru copiii sub 7 ani: Doamna preoteasă Urea postea foarte mult, ţinea şi post negru şi era foarte slabă, iar Părintele a certat-o şi i-a spus că postul până la durere de cap nu mai e post, ci osândă. Părintele a pus mâna pe piept şi a spus că „măgarul“ de trup are un anumit timp de dus, dar dacă ea nu lasă osânda, trebuie să piară.
Părinteie Arsenie spunea femeilor să nu mai facă avorturi, să se nască copiii curaţi, ca să iasă preoţi buni. Căci vor ieşi preoţii „ca ciupercile după ploaie“, dar, când s-or strânge, atunci va fi gata. Spunea Părintele că ţigăncile nasc copiii, nu le este frică de sărăcie şi spunea că va veni timpul când o să ne stăpânească ţiganii. Copiii care mor botezaţi ajung în rai şi cântă: „Fericit sunt eu, fericiţi cei ce m-au avut pe mine“, iar cei avortaţi spun într-una: „Blestemat sunt, blestemaţi sunt cei ce m-au avut pe mine“, că merg în iad împreună cu părinţii lor.
Părintele ne-a povestit altădată despre Maria Magdalena că a fost fiică de împărat, dar a fost depravată, păcătuia cu toţi care îi convenea şi când a auzit de Domnul Iisus Hristos a spus că se va duce să-L amăgească şi pe El. S-a gătit şi a plecat spre locul unde Iisus vorbea lumii. Dar, înainte cu 60 de stadii de a ajunge, a căzut în genunchi şi nu a mai putut înainta. Se lupta singură să poată să ajungă, dar era în zadar. Lumea trecea pe lângă ea, toţi ducându-se să-L asculte pe Iisus Hristos şi ea era singura care nu putea să înainteze. Atunci şi-a dat seama că o putere dumnezeiască o ţine pe loc şi şi-a aruncat toate podoabele de pe ea. A început să-L roage pe Dumnezeu ca să o ierte de păcate. Atunci Domnul Iisus Hristos i-a îngăduit să meargă la El, iar ea a parcurs restul drumului în coate şi în genunchi, iar când a ajuns la Mântuitorul, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi I le-a şters cu părul ei. Astfel, Maria Magdalena s-a întors la credinţă şi a ajuns prima mironosiţă.
*
Până nu făcuse Părintele Arsenie altarul din pădure, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie din mănăstire, ne-a dus la sala închinătorii, fiind lume multă şi în mănăstire nu încăpea. Ne-a spus Părintele cum a văzut pe Mântuitorul într-o gară, cu capul gol şi cu buzele fripte de durere, iar Părintele a dat doi paşi înainte şi s-a gândit să Îi dea căciula dânsului de călugăr ca să-I încălzească capul, că era iarnă şi era frig. În momentul acela s-a întors înapoi, dar nu 1-a mai găsit şi a alergat prin toată gara şi pe la subsol, dar nu L-a mai întâlnit şi atunci şi-a dat seama că a fost Mântuitorul. Părintele plângea când ne predica şi toată lumea plângea cu hohote.
Părintele Arsenie ne-a spus că întotdeauna când ne spovedim, la urmă, să spunem că am luat Sfânta Împărtăşanie în chip nevrednic, că poate am uitat vreun păcat nemărturisit şi prin mărturisirea recentă se iartă, dar numai dacă 1-am uitat. Dar dacă îl ştim şi nu-1 mărturisim, ne încărcăm cu păcate, cădem la osândă.
Tot Sfântul Părinte Arsenie ne-a spus că păcatul cel mai mare este lăcomia pentru că prin lăcomie toate le faci: furi şi minţi, că nu poţi să furi şi să nu minţi şi nu poţi să minţi şi să nu furi. Minciuna este de la diavol şi adevărul de la Dumnezeu. Există rai şi iad, Dumnezeu şi diavol. Părintele ne-a spus că dacă am vedea noi câte sunt noaptea, am fi toţi bolnavi de epilepsie. Dar nu ne este dat nouă să vedem câte sunt noaptea; noi zicem: „Doamne, fereşte-mă“. Dumnezeu te fereşte, dar trebuie să te fereşti şi tu, nu trebuie să umbli la ore înaintate în noapte.
Altă dată am fost în Postul Paştilor la mănăstire. Nu mai era zăpadă, pământul era zvântat, dar era cam răcoare. Nu se făcuse, încă, altarul din pădure. Era lume foarte multă încât nu încăpea în mănăstire. După terminarea sfintei slujbe Părintele ne-a dus la sala închinătorii, căci acolo era spaţiul mare şi a încăput toată lumea. Părintele ne-a predicat şi a mai stat de vorbă cu lumea şi se făcuse ora târzie, dar nimănui nu-i era foame sau sete şi nu era nimeni obosit. Părintele a ieşit să plece, dar lumea a mers după dânsul. Am mers până în dreptul porţii principale care ducea la mănăstire şi acolo ne-a oprit Părintele şi ne-a zis să rămânem acolo şi s-a făcut un cordon lung de lume. Din toată lumea care era acolo a ieşit o femeie – Ileana lu’ Bloca din Hârseni, care fugea după Părintele plângând şi îl ruga să o ierte. Zicea: „Mă iertaţi, Părinte, mă iertaţi“. Dar Părintele a întors capul de două ori şi i-a zis: „Întoarce-te înapoi, Ileano“ şi Părintele a început să lungească pasul şi să zboare (eu mă uitam să văd cum mută picioarele, dar nu le muta la un metru, ci la trei sau patru metri). Erau mulţi bărbaţi şi strigau: „Uitaţi, cum zboară Părintele“. Nu a durat, poate, nici un minut şi a intrat pe poarta sihăstriei, iar Ileana a rămas. Toată lumea s-a întors, mirându-se de zborul Părintelui.
Altă dată am rămas până lunea la mănăstire cu vecina mea; am venit luni după amiaza acasă. Dimineaţa am fost la rugăciune şi apoi ne-a dus Părintele la iarbă verde, aproape de o cabană din apropierea mănăstirii. Acolo am stat jos pe iarbă şi în jurul Părintelui erau mulţi copii, bătrâni şi bătrâne. Părintele ne-a zis o povestire despre soacra Sfântului Petru, că a fost o femeie rea şi zgârcită care nu dădea nimănui nimic de pomană. Odată, a venit un sărac şi i-a cerut ceva de pomană, iar ea împletea ceapă şi ea 1-a certat şi a aruncat cu o ceapă după el. Săracul s-a aplecat şi a luat-o în nume de bine. Acesta a fost binele pe care 1-a făcut în viaţa ei. Umblând Domnul cu Sfântul Petru prin iad, a văzut-o Sfântul Petru pe soacră-sa cum se chinuia în iad şi i-a zis Domnului Iisus Hristos: „Doamne, fie-ţi milă de ea că prea se chinuieşte“. Domnul i-a zis: „Cu ce să o scoatem, Petre, că ea nu are nimic bun, dar, totuşi, are o ceapă“. Domnul Hristos a trimis pe înger să o scoată din iad. Îngerul a luat ceapa şi s-a coborât la ea, iar ea s-a prins de rădăcina cepei, dar s-au mai prins şi alte suflete de ea. Însă, soacra Sfântului Petru a început să se scuture, să nu se mai salveze şi alte suflete şi atunci a căzut din nou în iad. Iar Domnul Hristos a zis: „Vezi, Petre, ea şi în iad a fost rea“.
Părintele a mai spus să nu batem copiii cu palma că mâna e foarte grea. Să îi batem cu nuieluşa, căci lacrima copilului e roua dimineţii, acum plânge, acum tace. Nu îl baţi când e mic, te bate el când e mare. Şi ne-a mai dat învăţătura că să nu ne prindem la poveşti cu oameni beţi. Omul beat şi câinele turbat să îl ocoleşti, să nu ai treabă cu el.
Părintele Arsenie ne-a spus că Maica Domnului s-a arătat Sfântului Atanasie în Sfântul Munte Athos. Iar Sfântul Atanasie, când a văzut-o pe Maica Domnului, era de o frumuseţe rară şi învăluită toată în raze aurii. Şi să nu fie ispitit i-a zis: „Eşti femeie, ce cauţi aici? Du-te de aici!“. Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Atanasie, nu mă cunoşti?“. „Te cunosc, dar nu vreau să te văd! Du-te de aici!“. Iar Maica Domnului i-a zis Sfântului Atanasie: „Loveşte în piatră“ şi îndată a început să curgă un izvor cu apă rece care şi astăzi este.
*

Lasă un răspuns