Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

După ce mi-a zis Părintele că până şi în vis trebuie să refuz femeia, mă gândeam, totuşi, cum este posibil acest lucru. Sigur că dânsul nu mi-a spus-o doar aşa… ci mi-a spus-o la concret; ca un om al lui Dumnezeu ştia bine ce vorbeşte, numai eu ca om slab nu-1 înţelegeam. Mă tot gândeam cum se poate aşa ceva? Nu e ca o performanţă că aici nu-i vorba de performanţă, ci este vorba de un dar pe care Dumnezeu îl dă celor care vrea să Domnul să i-1 dea. Nu oricine poate să ducă asemenea viaţă. Îmi veniseră târziu în minte nişte cuvinte deosebite, cum că „acolo unde Dumnezeu vrea, se biruieşte rânduiala firii şi cine ridică crucea lui Hristos îşi biruieşte firea“. Sfântul Apostol Pavel zice: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“. Pentru un creştin adevărat nu există „nu pot“.
…Încă ceva extraordinar pe care nu am să-l uit niciodată. Eram în faţa Părintelui Arsenie Boca şi îi priveam ochii aceia, ochi ce nu am văzut în viaţa mea aşa ochi minunaţi; erau aşa de frumoşi – un albastru ce nu am văzut nicăieri. Priveam acei ochi atât de curaţi şi frumoşi şi mă minunam de culoarea şi puritatea lor. La un moment dat, privind acei ochi de neuitat, ochii nu mai erau albaştri, ci deveniseră negri. Deci din albastrul acela formidabil de curat şi de frumos, deveniseră negri ca mura. Mă minunasem şi am zis în mintea încă: „Doamne, nu-i mai are albaştri, acum îi are negri“. Părintele a zâmbit, şi-a pus mâinile dânsului pe mâinile mele şi a zis: „Măăăă, măăăăă“. Şi privindu-i acum acel întuneric, acel negru al ochilor, dar care exprima bunătate şi nu altceva, ochii din nou se făcuseră albaştri. Şi am zis: „Dumnezeule Doamne, nu mai sunt negri, acum iar sunt albaştri“. Şi iar mi-a zis Părintele, tot cu zâmbetul pe buze: „Măăăă, măăăă“.
În urmă cu câţiva ani când lucram la Academia Sâmbăta şi aveam 2 zile liber şi a 3-a zi trebuia să mă prezint la serviciu, neavând maşină personală mergeam cu ce puteam; uneori schimbam trei maşini din Făgăraş până la Mănăstire, alteori mergeam cu o singură maşină. Astfel, într-o zi am pornit spre mănăstire. Primul şofer m-a dus doar până în Sâmbăta de Jos. Acolo am stat la ocazie. Au trecut mai multe maşini, dar în cele din urmă a oprit o maşină mică condusă de un cetăţean la vreo 50 ani. În maşină mai era un tânăr de 18 ani -vârsta o ştiu de la şofer care era chiar tatăl copilului. Pe bancheta din spate a maşinii erau mai multe bidoane goale.
În drum spre mănăstire m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, fără să deschid eu subiectul. I-am spus că l-am cunoscut personal şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vorbesc cu un om de un asemenea calibru spiritual, un gigant al vieţii spirituale. Omul cu maşina îţi dădea starea aceea de om cinstit, în care poţi să ai încredere. Noi suntem firi duplicitare: una gândim şi alta vorbim. Omul acesta ceea ce gândea, aceea şi vorbea. Mergea încet cu maşina… îşi băgă mâna dreaptă în buzunarul din interiorul hainei şi scoate o fotografie 4/6 cu chipul Părintelui Arsenie Boca şi zice: „Vă rog să mă credeţi, eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe acest mare om. Bunicul meu, în schimb, a avut o mare evlavie la dânsul. Dar şi Părintele Arsenie îl avea la inima lui. Bunicul meu, înainte de a muri, mi-a încredinţat această fotografie şi mi-a zis ca niciodată în viaţa mea să nu mă despart de ea; oriunde mă duc şi orice fac, această fotografie să fie în buzunarul meu şi Părintele mă va scăpa de multe, numai să-l strig, măcar în gând dacă nu cu gura“. Mi-a spus că i-a fost tare drag bunicul pentru că a fost un om tare bun şi foarte religios şi de la el a învăţat multe lucruri despre credinţa în Dumnezeu şi despre Părintele Arsenie Boca.
A început apoi să-mi povestească despre un eveniment din viaţa lui, prin care a trecut împreună cu băiatul lui, cu care era în maşină. Şi atunci băiatul era în maşină cu dânsul, era ceasul unu noaptea. Mi-a spus că au fost într-o localitate şi până unde trebuia să ajungă aveau de parcurs vreo 60 km şi avea peste 100 km/oră, şoseaua fiind liberă. La un moment dat a apărut în fată un om care mergea pe drum nu pe marginea drumului. Distanţa era aşa de mică între mine şi om, încât accidentul fatal era inevitabil. Erau în jur de 4 m, cu frâna pusă, şi intram în plin în el. Am apucat să strig: Părinte, ajută-mă! În timp ce povestea, omului îi curgeau lacrimile pe obraz. „Credeţi-mă că l-am văzut pe Părintele între maşina mea şi acel om, a pus mâna dreaptă pe botul maşinii şi mâna stângă a lui spre omul care era în faţa maşinii. Cred că nu mai era nici 1 m între mine şi omul acela, iar eu trebuia să intru absolut în plin în el. Dar maşina nu a mai mişcat nici un centimetru… Mi-am făcut cruci peste cruci şi câteva minute nu mi-am revenit şi nu-mi venea să cred. Omul s-a întors cu faţa, s-a uitat spre noi şi a înlemnit acolo pe şosea. Am rămas înţepenit şi eu la volan…“.
Mi-a mai spus că a doua întâmplare care a avut loc în viaţa lui s-a întâmplat la fântâniţa de la Sâmbăta. A zis că dacă ar fi fost singur, poate că ziceam că povesteşte din imaginaţia lui. Dar a fost tot împreună cu băiatul lui. Mi-a relatat că de mulţi ani nu foloseşte apă în casă nici de gătit, nici de spălat, nici de băut decât de la fântâna Părintelui Arsenie Boca. Toate bidoanele pe care le am le umplu cu apă de acolo; nu aştept să mi se termine ultimul bidon ca să merg să iau apă, ci din timp merg la fântâniţă. Mi-a spus şi de ce: „Într-o zi de vară stăteam pe una din băncuţele de la, fântâniţă, după ce am luat apă. Privind frumuseţea naturii şi chipul Părintelui de acolo, la un moment dat printre copaci, plutind, a apărut Părintele Arsenie cu zâmbetul pe buze. Am înmărmurit pe bancă. Băiatul s-a întors pentru că, probabil, mă schimbasem la faţă. S-a uitat şi băiatul şi a înmărmurit şi el. S-a apropiat de noi la o distanţă de câţiva metri -poate 3-4 m- nu atingea pământul că plutea. Şi aşa cum a apărut, aşa a şi dispărut. De atunci nu mă mai pot despărţi de acea fântăniţă“.
*
O femeie din Făgăraş (are acum în jur de 58-60 de ani, are 2 copii mari acum) când a fost la Părintele Arsenie avea probleme mari cu fierea, avea pietre mari la fiere şi doctorii i-au spus că nu poate să scape altfel decât prin operaţie. Şi copiii erau bolnavi amândoi, unul într-un fel, celălalt în altul. Femeia mi-a spus că s-a dus cu copiii amândoi şi că fiind foarte bolnavă. Aşteptam să treacă acea perioadă de 3 săptămâni când eram programată pentru operaţie. M-am dus la Părintele Arsenie. Părintele i-a pus o mână pe cap la un copil, cealaltă mână pe cap la celălalt copil, i-a binecuvântat, a zis ceva -nu ştiu eu ce a zis- şi apoi s-a întors şi spre mine şi mi-a zis: „Aşa-i, mă, că doctorii ăştia ţi-au zis ca să te duci şi să te operezi că de nu o păţeşti?“. Femeia a zis: „Da, Părinte“. Părintele i-a zis aşa: „Mă, nu te du la nici o operaţie; tu, fă ce-ţi spun eu! Când te duci acasă să te duci să-ţi cumperi şi să-ţi faci ceai de limba cerbului cu coajă de portocală, dar neîndulcit. Bea aşa timp de câteva luni, 2-3 luni; bea, aşa, în loc de apă şi apoi du-te la control“. Din momentul acela copiii ei nu au mai avut nici un fel de probleme, se făcuseră sănătoşi. Eu ştiu ce au avut copiii, dar eu consider că nu-i nevoie să spun. Doar o binecuvântare a Părintelui a fost de ajuns ca să-i facă sănătoşi. Femeia nu şi-a făcut operaţie de fiere nici până azi pentru că nu a mai fost nevoie. Femeia s-a vindecat absolut complet şi la vârsta pe care o are umblă ca o femeie la 30 de ani. Ceaiul acesta zdrobeşte pietrele care există în fiere şi le transformă în nisip. O piatră localizată la fiere nu se poate elimina decât zdrobită; cu acest ceai se zdrobeşte pe cale naturală. Să încerce toţi care au probleme cu fierea şi să vadă cum se vor simţi.
*
O altă poveste, care-mi aparţine şi pe care am trăit-o eu acum vreo 2 ani: m-am dus într-o dimineaţă la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie, cu un grup restrâns. Nu era nimeni la mormânt. Mi-a părut bine că n-am găsit pe nimeni pentru că am putut desfăşura puţin din sufletul meu la mormâtul Părintelui Arsenie. Am stat pe bancă lângă mormânt şi am început să mă rog în mintea mea ca să mă binecuvânteze Sfântul Părinte de acolo de unde este. Şi tot cerându-i binecuvântarea, la un moment dat, cu ochii închişi fiind, mi-a apărut înainte şi mi-a zis aşa, făcând semnul Crucii de trei ori: „Da, mă, te binecuvântez, mă; da, mă, te binecuvântez, mă; da, te binecuvântez“. Atunci m-am zdruncinat din toată fiinţa mea, m-am dus în dreptul crucii mormântului, am îngenuncheat, am plâns şi m-am rugat din tot sufletul meu. Ştiu că a venit grupul cu care eram şi mă văzuse că tremuram şi plângeam. Aveam o stare de emoţie extraordinară. Aceasta mi s-a întâmplat, aceasta am declarat. Nu o fac spre publicitate, nu sunt cu nimic mai bun decât alţii, sunt doar întâmplări din viaţa mea pe care le-am trăit sau pe care vi le spun din surse absolut sigure.
*
Domnul Gabor Gheorghe (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească) îmi povestise ceva din viaţa lui cu Părintele Arsenie Boca. Nu a prea fost la sfinţia sa, dar atunci când îl frământa sufletul; divorţase de soţie şi vroia să se recăsătorească. Intrase într-o legătură de prietenie cu o femeie şi se pare că se plăceau reciproc. El avea o casă frumoasă aici în oraş. Ei s-au hotărât să meargă la Părintele Arsenie. Acolo era lume multă. La un moment dat, din mulţimea aceea, Părintele Arsenie, vorbind cu una din persoanele aflate acolo, o lasă şi se îndreaptă spre domnul Gabor, om religios. Părintele îl întreabă: „No, care-i baiul, mă?“. Omul i-a spus ca are o problemă şi vrea să-l sfătuiască ce să facă. I-a spus Părintele: „Ce probleme ai, mă?“. Omul a zis: „Părinte vreau să mă recăsătoresc“. Era şi ea de faţă. Părintele nu l-a mai lăsat să mai zică nimic şi a zis: „Mă, dar femeia? Mă, asta cu care vrei să te însori tu acum e mai rea ca cea dintâi, mă. Asta aşa te va lega ca şi pe Domnul Iisus Hristos. Las-o, mă, în pace!“. Au ieşit din biserică amândoi stupefiaţi. Omul era plin de el, bucuros de ceea ce i-a zis Părintele şi i-a zis femeii: „Ai auzit ce a zis Părintele?“. Ea i-a spus „Faci cum vrei“. Omul nu s-a mai căsătorit cu ea, ci a rămas singur toată viaţa lui.
*
Un om din Hârseni mi-a spus următoarele: „Cred că era 12 noaptea şi aveam la mine în buzunar 2300 de lei (bani pe vremea aceea). Neapărat trebuia să trec un pod ca să ajung acasă; când să trec podul am văzut o ceată de ţigani. N-am mai avut curaj să trec podul. M-am gândit că ei mă prind, mă omoară şi mă aruncă în apă. Am lăsat bicicleta deoparte, m-am uitat spre cer şi m-am rugat din toată inima mea ca Dumnezeu să-mi dea putere să trec cu bine podul. La un moment dat am simţit în preajmă ca o mulţime de oameni şi am prins un mare curaj; nu mi-a mai păsat de nimic, m-am urcat pe bicicletă şi am trecut podul. Se uitau ţiganii după mine, dar nu mi-a zis nici unul nimic. După câţiva ani de la această întâmplare mă înlâlnesc cu Părintele Arsenie Boca, care mi-a zis: „Mă, Matei, mă.., aşa să te rogi toată viaţa ta, cum te-ai rugat în noaptea aceea“. L-am întrebat pe Părintele: „Care noapte, Părinte?“. „Mă, Matei… în noaptea aceea în care te-ai gândit că dacă treci podul ăştia mă omoară, îmi iau banii (2300 de lei) şi mă aruncă în apă“. Atunci am zis că mor. „Părinte, în toată viaţa mea nu am întâlnit om ca dumneata. Eu cred că sunteţi singurul om în ţara asta“. Şi Părintele îi răspunde: „Mă, Matei, aşa mă vezi tu“. „Ba nu, Părinte, dar aşa sunteţi. De unde să ştiţi dumneavoastră ce am gândit eu atunci…“. Asta era de vreo 4-5 ani (când am păţit atunci cu podul)“.
*
Eram de serviciu la Academia Sâmbăta, la recepţie, şi venise un preot bătrân; avea în jur de 80 de ani, dar cu o minte foarte lucidă, care m-a rugat să-i arăt aula Academiei. I-am arătat-o şi cred că i-a plăcut, dar nu şi-a manifestat în nici un fel satisfacţia. Dar mi-a zis un lucru nemaipomenit: dânsul m-a întrebat, fără ca eu să-i fi spus ceva, dacă 1-am căutat vreodată, sau dacă 1-am cunoscut vreodată, sau dacă am auzit de Părintele Arsenie Boca. I-am spus că am şi vorbit cu dânsul de câteva ori. Atunci mi-a zis, uitându-se la mine ca un om înţelept: eram ceva mai tânăr când m-am întâlnit cu Părintele Arsenie Boca -eram şi eu preot- şi mi-a zis printre altele: „Părinte, să ştii că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi şi vorbesc despre mine, sunt şi eu acolo cu ei, numai că ei nu mă văd. Şi cei care mă pomenesc, atunci când va fi să treacă dincolo, eu am să mă arăt lor şi am să-i ajut să treacă dincolo“.
*

Lasă un răspuns