Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

MARIA CLOPOŢEI (POIANA MĂRULUI, JUD. BRAŞOV)

Satul nostru se află la o distanţă mare de Mănăstirea Sâmbăta de Sus (aprox. 50 km). Cu toate acestea, la anumite sărbători grupuri mari de credincioşi (20-25 de persoane) mergeau pe jos -pe sub munte- în pelerinaj la mănăstire. Printre ei erau şi părinţii mei, Ion şi Victoria. Tata rămânea uneori şi câte o săptămână sau două pentru a da o mână de ajutor părinţilor călugări la muncile agricole. Părintele Arsenie Boca îl cunoştea bine şi îi era drag de el, pentru că era om harnic.
În timpul războiului, tata a fost pe front, în Rusia, iar la luptele de la Cotul Donului a fost luat prizonier şi dus în lagăr în Siberia. În acest timp, eu şi mama mergeam regulat la mănăstire, rugându-ne pentru ocrotirea lui şi întoarcerea acasă. Părintele Arsenie ne încuraja: „Ion are ce-i trebuie cu el. I-am dat eu. Staţi liniştite!“. Părintele se referea, evident, la credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, pe care i le insuflase. După încheierea războiului, tata nu s-a mai întors. Văzând acestea, la vreo 2 ani, mama a început să-i facă pomeni şi parastase, împărţindu-i de pomană şi toate hainele. Mergând apoi la mănăstire, fără să-i spună Părintelui ce a făcut, acesta a mustrat-o: „Victorio, de ce-l treci pe Ion la morţi şi-i faci şi parastase? El nu e mort, trăieşte!“. Mamei parcă nu-i venea să creadă, dar, totuşi, o vreme, nu 1-a mai pomenit la morţi. Văzând, însă, că tot nu se întoarce şi nici nu dă vreun semn de viaţă, a început din nou să-1 treacă la adormiţi. Părintele a mustrat-o iarăşi, de mai multe ori chiar, până când,în 1948- tata s-a întors acasă pe jos, din Siberia! Bietul de el, acasă nu-i mai rămăsese nici măcar o cămaşă pe care să o îmbrace (mama i le-a împărţit pe toate de pomană). De bucurie, m-am dus singură la Mănăstire, să-i dau de veste şi să-i mulţumesc Părintelui. Era foarte multă lume acolo. Părintele nu a aşteptat să ajung la el, ci făcându-şi loc prin mulţimea de oameni, a venit în faţa mea şi mi-a spus: „No, Maria, mai plângi după taică-tău că a murit şi nu mai vine acasă? Vezi c-a venit?“. Tata venise doar de 4 zile şi pe la mănăstire nu a trecut (venise dinspre Răsărit)…
În aceeaşi zi, la mănăstire, a mers cu mine şi un unchi de-al meu, frate cu tata, Aurel Ţogoe. După ce 1-a spovedit şi 1-a împărtăşit, Părintele Arsenie Boca i-a spus: „Aurele, du-te de urgenţă acasă, că te aşteaptă ordinul de încorporare!“. Într-adevăr, îi sosise ordinul imediat ce plecase cu noi din sat, iar la întoarcere părinţii îi pregătiseră deja valiza… (Lumea Credinţei, Julie, 2006)
*
Anonimă: Când 1-am cunoscut eu, în 1976, m-am dus foarte, foarte supărată, şi eu m-am bucurat, pentru că numai dacă trec prin ochii dânsului nu mai aveam necazul cu care m-am dus. Eu m-am dus pentru că soţul meu a plecat şi m-am dus să cer sfat, „Ce să fac?“. „Lasă-l măi, că el este afară din Împărăţia Cerurilor; şi nu-l mai întoarce degeaba“, şi nu s-a mai întors, şi de atunci sunt singură, de 30 de ani.
Înainte de a se duce din lumea asta am fost la Sfinţia Sa şi ştia că am fost la Ierusalim, şi m-a întrebat „Ce mai vrei tu acuma?“. Păi zic „Părinte să-mi mântuiesc sufletul… uite sunt bolnavă“ şi a zis că boala e pentru mântuire.
*

MARIA (CLUJ-NAPOCA)

Cu câţiva ani în urmă eram tare bolnavă şi, în pragul disperării, Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât am întâlnit un preot, un preot misionar, un preot cu mult har… Un om al lui Dumnezeu care, atunci când ai mai mare nevoie şi eşti într-o mare încurcătură, trimis de Dumnezeu, Îţi iese în cale. Şi dacă ai avut norocul să-1 întâlneşti, atunci ai găsit calea spre mântuire.
Acesta era părintele Petrică Băgăcean. Din vorbă în vorbă, din îndrumare în îndrumare, mi-a povestit că în judeţul Hunedoara, mai exact lângă Haţeg, este o mănăstire, Mănăstirea Prislop, şi acolo este mormântul Părintelui Arsenie Boca -un călugăr cu mult har, care a trăit în zilele noastre. Mi-a dat o carte cu toate mărturisirile de la diverşi credincioşi, care îşi arătau recunoştinţa faţă de Părintele, mărturisind toate binefacerile şi toate întâmplările lor, aducând Părintelui mare mulţumire. Pe atunci deja eu mă simţeam din ce în ce mai bine, datorită rugăciunilor părintelui Petrică şi ale mele. Fiind foarte impresionată de tot ce citeam, îmi doream din suflet să ajung la Prislop, la mănăstirea unde odihneşte Părintele Arsenie. L-am rugat pe părintele Petrică să vină cu noi la Mănăstire -eram cu o prietenă care şi ea l-a cunoscut pe părintele Petrică.
A doua zi ne vedeam în maşină, plecând spre mănăstire, cu părintele alături de noi. Vorbind una, alta, mi-am dat seama cât de mult am fost ajutată în ultimul timp de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cât de bine mă simţeam. Fără să stau pe gânduri am zis că şi eu, la rândul meu, trebuie să îi aduc mulţumire pentru tot binele pe care 1-am primit. Gândindu-mă la lucruri pe care să le şi pot face, să pot să mă ţin de cuvânt în faţa Domnului, m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să mă las de fumat (eram fumătoare). Dar cum? Eu nu puteam să stau o zi fără ţigări. M-am gândit din ce în ce mai mult la asta. Deja îmi doream să mă las de fumat, dar numai pentru a-i aduce mulţumire Domnului.
Am ajuns la mănăstire, am urcat la mormântul Părintelui Arsenie şi când am văzut atâta frumuseţe, am simţit şi cu mai multă dorinţă să mă ţin de cuvânt. Atunci, printre lacrimi, l-am rugat pe Părintele Arsenie să mă ajute să pot să-i aduc această mulţumire Domnului. Părintele mi-a ascultat rugăciunea şi m-a ajutat.
Din acea zi nu am mai pus ţigara în gură şi asta datorită Părintelui Arsenie, căruia îi aduc mare mulţumire pentru că m-a ajutat să-I pot mulţumi Domnului şi prin fapte.

PAULINA GHIŢULESCU

Consider că a sosit timpul când toţi suntem chemaţi să ne amintim de adevăratele minuni pe care le-am trăit vreme îndelungată.
Era în anul 1973, când paşii mei au fost îndreptaţi spre biserica din satul Drăgănescu (25 km vest de Bucureşti). Parohul bisericii era preotul Savian Bunescu. Biserica era în renovare totală, o bisericuţă mică (acum mare…), o bisericuţă veche (între timp, nouă…). La poartă erau brazii de pază, ce tămâiau cu parfumul lor drumul, intrarea şi cimitirul din faţa bisericii. În interiorul bisericii erau ridicate schele pentru a uşura lucrarea Părintelui Arsenie Boca. Zi de zi era urcat pe schele şi picta. De la înălţime, pictând, cânta cu noi Sfânta Liturghie. Harul era foarte mare, turma de credincioşi, de asemenea. Făgăraşul şi Bucureştiul era nelipsit de la sfintele slujbe.
Părintele Arsenie Boca era căutat şi iubit de toţi. De sus ne privea şi ştia suferinţele fiecăruia. După terminarea Sfintei Liturghii se oprea, acolo unde era cazul… Vorbea din privire. Era blând, dar şi foarte sever cu păcatele. De multe ori îmi era teamă să-1 privesc. În faţa lui nu puteai ascunde trecutul sau prezentul. De la caz la caz, spunea şi viitorul. Ne dădea sfaturi pentru a ne vindeca de durerile noastre. Era un sfânt printre noi!
Ştia gândul nostru şi toate discuţiile noastre de pe drum. Când ajungeam la biserică ne dojenea: „Mă, să nu mai judecaţi pe «conducător», căci el este pus de Dumnezeu şi numai El îl poate judeca“. Eu eram aceea care am zis pe drum: „Doamne, cum îl mai rabzi, demolând bisericile?“.
S-a întâmplat o defecţiune electrică la biserică. Părintele Arsenie nu mai putea picta fără lumină. Eu aveam un student la electronică în gazdă, pe nume Dan Bogdan, fiul doctorului veterinar Bogdan din Bacău. El era foarte priceput la toate. L-am rugat să meargă la Drăgănescu şi să vadă ce se poate repara După ce a făcut toate corecţiile, a găsit unul din reflectoare cu becul ars. L-a luat acasă ca model pentru a-1 cumpăra din Bucureşti. Becul era pe bază de halogen şi mult mai scump decât celelalte. Eu i-am dat ultimii bani din casă (urma să primesc pensia peste câteva zile). L-am rugat să cumpere şi să meargă la Drăgănescu să-l ducă, dar să nu ia nici un ban, căci dacă ia, să nu mai vină acasă! Când a ajuns cu becul, Părintele Arsenie 1-a întâmpinat: „Ce ai, făcut, măi? I-ai luat ultimii bani de pâine! Du-te la părintele Bunescu să-ţi dea banii pe bec şi să-i duci femeii!“. „Nu, Părinte, că nu mai am ce căuta acasă. Aşa mi-a zis: nu vreţi să aibă parte de lumină sus?“.
După 15 ani de lucru, pictura se apropia de sfârşit. Urma sfinţirea bisericii. Am fost aproape de părintele Savian Bunescu, şapte fraţi de credinţă care ne-am unit prin legământ să ne rugăm unii pentru alţii, indiferent unde ne vom găsi şi să lucrăm în „via Domnului“. A fost o perioadă foarte grea, cu mari ispite şi încercări. Eu am propus fraţilor să contribuim fiecare, după posibilităţile noastre (toţi eram pensionari) şi să cumpărăm material pentru veşmintele părintelui Savian, pentru dveră, Sfânta Masă şi iconostas. Am rugat pe parintele Bunescu şi pe Părintele Arsenie să ne dea măsurile. Au intrat în Sfântul Altar, au măsurat, apoi am întrebat ce culoare să fie. A fost tăcere… Eu am propus un galben pastel (precum spicele de grâu), dar Părintele Arsenie a spus: „Alb-argintiu“. Am plecat la Mănăstirea Ţigăneşti cu fratele Andrei Gâlea, pe atunci trecut de 60 de ani, fost judecător, fiu de preot din Sibiu. Ajunşi la mănăstire am vorbit cu Maica Stareţă rugând-o să ne ajute să înfrumuseţăm biserica pentru sfinţire. Am dat măsurile şi culoarea, dar ispita nu a lipsit. Ne-a adus materialul în minus cu câţiva metri: „Atât ne-a mai rămas… “, ne-a spus. Ne-am întristat, am făcut amândoi rugăciunea minţii, rugând pe Părintele Arsenie să ne ajute. Eram sigură că Părintele lucra asupra noastră din nevăzut! Deodată, Maica Stareţă ne întreabă: „Pentru ce biserică?“. Noi i-am povestit totul şi când a auzit de Părintele Arsenie, a chemat o maică şi i-a spus să se ducă în depozit să caute şi să taie metrajul dorit. Se face socoteala şi când ne-a spus suma, noi nu aveam atâţia bani. Am spus că lăsăm cât avem şi că venim a doua zi cu restul de bani şi luăm materialul. „Nu, îl luaţi acum! Ce este plus, este din partea mănăstirii pentru biserică. Rugăm pe Părintele Arsenie să nu ne uite şi pe noi în rugăcinilile Sfinţiei sale“, a spus Maica Stareţă. Când am ajuns la Drăgănescu la biserică, Părintele Arsenie, cu un zâmbet, ne-a spus: „Ce aţi pătit, mă?“. Veşmintele părintelui Bunescu şi toate celelalte au fost confecţionate de doamna Vicol Anişoara din Bucureşti.

VIRGINIA (FĂGĂRAŞ)

Odată am fost la Părintele Arsenie la Drăgănescu şi ne-a apucat seara acolo, şi ajungând în Bucureşti nu mai prindeam trenul. Eram în troleibuz şi mai erau 2 minute până la plecarea trenului din gară. Vorbeam între noi că nu mai prindem trenul, ce facem că trebuia să ajungem dimineaţa neapărat în Făgăraş. La un moment dat a apărut un miliţian lângă noi, care ne-a zis: „Nu vă faceţi griji că merg şi eu tot la gară vă dau în primire naşului meu şi vă duce până în Făgăraş“. Toţi am muţit, fiindu-ne frică de securitate. Am coborât din troleibuz, miliţianul mergea foarte repede şi noi după el. Am ajuns lângă tren şi a spus controlorului: „Asta e mama mea. Acesta e fratele meu, aceasta e sora mea. Să-i duci până în Făgăraş şi îţi plătesc ei cât costă“. Grăbiţi să urcăm în tren, ne întoarcem să mulţumim miliţianului, dar dispăruse.
*
În 1982 am fost prima dată la Părintele Arsenie. Eram foarte bolnavă. Mergeam în fiecare lună la Institutul de Oncologie. Părintele era împrejmuit de lume. Ploua şi eu cu mămica şi cu sora mea stăteam sub o streaşină lângă o magazie în curtea părintelui Bunescu. Părintele era mai înalt decât toată lumea care îl înconjura. La un moment dat am simţit o lucrare duhovnicească şi aveam o senzaţie ce nu o pot explica. Părintele m-a măsurat cu privirea de 3 ori din cap până în picioare. Când am ajuns să vorbesc cu dânsul, mi-a spus să merg la control şi mi-a spus nişte nume de doctori. Când am mers la control eram perfect sănătoasă. Am venit din nou la Părintele, foarte bucuroasă, şi mi-a zis: „Ai crezut şi te-ai vindecat, dar eşti datoare lui Dumnezeu. Câţi copii ai?“ I-am răspuns că doi. M-a întrebat: „De ce? Să mergi acasă şi să mai faci un copil!“. Şi, într-adevăr, a doua zi am zămislit un copil, deşi era în Postul Mare, vinerea.

Lasă un răspuns