Nucul – simbol de abundenta si fertilitate

Nucul (Juglans regia L)nucul-simbolul-abundentei-fertilitatii

Nucul este un arbore originar din Asia occidentală, care astăzi este difuzat şi cultivat în întreaga Europă centrală şi meridională. Planta poate ajunge Ia 10-20 metri înălţime, iar trunchiul la 5-6 metri circumferinţă. Are trunchiul drept, acoperit de o scoarţă gălbui cenuşie netedă, care odată cu vârsta se crapă longitudinal şi ramuri groase sinuoase care formează un frunziş înalt, larg şi des. Ramurile tinere au scoarţa netedă de culoare roşu închis.
Fructele apar în septembrie-octombrie după vârsta de 20-30 ani.
SIMBOLISM. Arbore dedicat zeilor infernului, în populaţiile preelenice, nucul era consacrat lui Kar, zeitatea morţii, regăsită mai târziu la greci cu numele de Cora, „fecioara” răpită de Hades, care ulterior a devenit zeiţa infernului sub numele de Persefbna. Aproape acelaşi nume î! regăsim şi la poporul latin, Proscpina.
în Italia nucul era considerat arbore blestemat, în jurul căruia se adună vrăjitoarele la Sabat. Dacă arborele şi-a câştigat o reputaţie sinistră, fructele sale în schimb sunt foarte apreciate de oameni.
în perioada vârstei aurului, când oamenii se hrăneau încă cu fructe, zeii trăiau numai cu nuci: de aici numele de Juglans sau ghinda tinereţii (Jovis glans). Nuca este simbolul abundenţei, fertilităţii şi bogăţiei ascunse, legată de căsătorie şi reproducere. Din acest motiv, în timpul nopţii după căsătorie, la greci şi latini se aruncau nuci în curtea casei pentru a ura fertilitate noii familii.

NUCUL – COMPONENTE ŞI PRINCIPII ACTIVE

Compoziţia chimică a nucii a fost studiată iniţial de Tarnet (1876), Phipson (1854) şi Schimnel (1890). Scoarţa ramurilor tinere conţine juglonă şi acid tanic.
Frunzele şi fructul verde conţin juglonă, alfa-hidrojuglonă, beta-hidrojuglonă; tanin catechic (10%), ulei eteric, acid galic, acid elegie, ulei gras, acid nucitanic, juglandină (alcaloid), juglamina, tirozinază, inositol, mezoinositol (mesoinozit), nicotină, caroten (0,118%), fosfor, potasiu, calciu, sulfat de bariu şi magneziu,lavonoide.
Fructul verde este bogat în juglonă, alfa şi beta-hidrojuglona şi lawsona, tanin pirogalic, vitamina C, oxidaze şi peroxidaze (enzime), pentozan (5,9%), xilan, emulsină, acid citric, acid malic, fosfat şi oxalat de calciu.
In pericarp acidul ascorbic şi juglonă formează un sistem de oxido-reducere care poate fi văzut în următoarea schemă.
Miezul este un aliment optim, conţine substanţe azotate şi grase, amidon, zaharuri, celuloză, proteine, acid fosibric. potasiu, vitaminele A, Bl, B6, C, PP, calciu, fosfor, fier.

NUCUL – PROPRIETĂŢI TERAPEUTICE TRADIŢIONALE

Denigrat şi izgonit din medicina antică, nucul posedă proprietăţi digestive, depurative, tonice, stimulatoare, eudermice, hipoglicemiante, hipotensoare, anti-inflamatorii, antiseptice, colorante, vermifuge, anti-scrofuloase, anti-sudorifere, galactofuge, cicatrizante, anti-hemoragice, emenagoge.
Dioscoride în primul secol a intuit utilizarea uleiului ca vermifug specific contra teniei .
Medicii arabi utilizau în scop terapeutic fructul verde necopt şi frunzele.
Şcoala analogică a lui Porta vedea în forma nucii o asemănare uluitoare cu creierul omenesc, prescriind-o pentru afecţiuni ale encefalului.
Doar la începutul secolului optsprezece frunzele şi fructul verde de nuc au fost experimentate şi folosite pe cale internă şi externă în tratamentul limfatismului, scrofulozei şi a adenitelor supurate.
Diverşi medici francezi au confirmat şi lăudat virtuţile sale, indicând nuca drept specific pentru orice formă precoce şi difuză de tuberculoză miliară, indiferent de localizarea acesteia.
A fost utilizat ca astringent local în cataruri subacute şi cronice cu afectarea diferitelor mucoase accesibile (faringe, uretra, vagin, conjunctivă) şi în tratamentul degeraturilor, al ulcerelor scrofuloase, a eczemelor şi hiperhidrozei, sub formă de gargarisme, injecţii, comprese, spălaturi.
Efectul terapeutic se manifestă şi asupra plăgilor atone, ulcerelor, ragadelor anale şi ale sânului, oftalmiei scrofuloase, limfatismului, dermatozelor, degeraturilor, alopeciei şi drept coadjuvant în terapia antibiotică în tuberculoza pulmonară.
în 1932 G. Reynaud atribuia infuziei concentrate de frunze de nuc o acţiune hipoglicemiantă. M.Leclerc în 1935 şi succesiv Rathery şi Froment în 1937 au confirmat acţiunea antidiabetică, iar acelaşi M.Leclerc utiliza extractul de frunze în doze de 100 mg de şase ori pe zi pentru terapia anti-diabetică; procentul înalt de tanini inhibă scindarea amidonului la nivel intestinal, împiedicând transformarea acestuia în glicogen în ţesuturi.
Florile şi amenţii au proprietăţi anti-epileptice. Brissemoret şi Michaux au studiat jugiona: o naftochinonă cu acţiune potenţial regeneratoare asupra structurilor epidermice în cazuri de afte, dermatoze, eczeme, impetigo, piodermite, psoriazis şi acnee.
Fructul verde, la rândul său bogat în juglucone, are proprietatea de a colora în maro şi este utilizat în cosmetică pentru produse de bronzare şi pentru vopsirea în castaniu a părului gri. După studiile efectuate de Davoine, Pomayrol şi Raphaei frunzele au o acţiune antibiotică asupra abceselor.
Nucul şi-a găsit utilitate şi în medicina veterinară, fiind utilizat în rahitismul, limfatismul şi adenita câinilor. Decoctul are proprietăţi vermifuge asupra cailor şi berbecilor, iar cataplasme din frunze proaspete mărunţite, aplicate asupra mamelelor animalelor determină oprirea secreţiei lactate. Infuzia de frunze 3% se folosea contra tăunilor. Frecând mâinile şi faţa cu frunze de nuc se evită înţepăturile de albine şi insecte.

Dr .ing Iuliana Barbu

V-ar mai putea interesa ...

  • Produse asociate
  • Sfaturi asociate

Nu exista relationari.

Comentarii ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>