Posted on Lasă un comentariu

Sarbatoarea trebuie redescoperita, pentru insanatosirea omului.

Sarbatoarea trebuie redescoperita, pentru insanatosirea omului.

sarbatoarea-redescoperita-iuliaExista doua categorii de oameni:

– unii care rateaza ziua de duminica;
– altii care se mahnesc pentru ca nu au cu cine s-o rateze.
Sambata si duminica, cei singuri simt dureros si disperat singuratatea. Acumularea nemultumirii se transforma direct in simptom de angoasa.
Pentru cei singuri, sarbatoarea trebuie redescoperita, pentru insanatosirea omului.
Pentru aceasta unii se duc in casa imparateasca la liturghie. Altii stiu ca si urcarea pe munte este o rugaciune.
Altii descopera azi ” lectia divina „.
Este un pas spre meditatie. Citirea unui text sacru, contopindu-te cu intelesurile lui, se numeste ” lectia divina „.
Ca exercitiu de iluminare, se practica patru ore pe zi.
Daca in alte zile citesti jumatate de verset din Biblie, duminica sa te decizi sa citesti un verset intreg !.
Versetul 3 din Psalmul 23. Citeste-l contopindu-te cu continutul sau, repeta-l, si vei vedea ca el contine secretul vindecarii si al ascensiunii tale.

,,Pazeste-ma, Dumnezeule,
Caci in Tine ma incred;
Doar Tu imi esti scaparea mea
In toata vremea
Doar Tu esti Domnul meu,
Imi conduci destinul meu,
De aceea, eu mereu alerg la Tine
Bunatatea si-ndurarea ma vor insoti
Si pe veci in casa Ta voi locui…

Domnul este Pastorul meu,
Nu voi duce lipsa de nimic
El ma paste in pasuni verzi
Si ma duce la ape de odihna.
Imi invioreaza sufletul
Si ma povatuieste pe carari drepte,
Din pricina Numelui Sau!
Chiar de-ar fi sa umblu
Prin Valea Umbrei Mortii,
Nu ma tem de nici un rau,
Caci Tu esti cu mine!
Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie,
Tu imi intinzi masa in fata potrivnicilor mei,
Imi ungi capul cu untdelemn,
Si paharul meu este plin de da peste el!
Da, fericirea si indurarea ma vor insoti
In toate zilele vietii mele
Si voi locui in Casa Domnului
Pana la sfarsitul zïlelor mele!,,

Si nu uita : esti un om cult in masura in care ai inteles litera Bibliei, si esti un om eliberat in masura in care ai inteles spiritul ei.
Dupa ” lectia divina ” sunt sigur ca vei fi inspirat despre cum sa castigi duminica, de atatea ori pierduta. Vei sti ce sa faci cu ziua vietii tale.
Vei sti ca fericirea care se intemeiaza pe un obiect exterior este fragila si atunci vei cauta unde trebuie.

Posted on Lasă un comentariu

Trei solutii pentru combaterea stresului.

Gaseste multumirea si astfel vei gasi timpul                                     .combaterea-stresului

Motivul stresului este launtric, nu exterior.

Stresul nu este o infrangere obiectiva ci o autoinfrangere.

La serviciu, te streseaza ritmul muncii si lipsa de timp.
Japonezii, care lucreaza 72 de ore pe saptamana, nu sunt deloc stresati.
Balcanicii lucreaza 44 de ore pe saptamana, dar adesea se plang de stres.
Combati stresul anuland sau dizolvand doua conflicte : conflictul cu Munca si conflictul cu Timpul.

Munca te streseaza cand o faci in sila.

Practica optimizarii ne indeamna sa privim munca ca pe o slujire a semenului.
Asta este foarte greu intr-un sistem degradat si corupt.
E greu sa-l slujesti pe cel care te jefuieste.
Dar daca reusesti asta, vei diminua nu jaful ci nevroza.

Conflictul cu Timpul este in realitate un conflict cu tine insuti.

Impresia de lipsa de timp provine intotdeauna din lipsa de bucurie si eficienta.
Gaseste multumirea si astfel vei gasi timpul.

Sunt multe solutii pentru combaterea stresului. Urmati macar acesti pasi decisivi.

Primul pas:
Stopeaza gandirea negativa – daca nu definitiv, macar un minut la fiecare douasprezece minute.
Al doilea pas:
Educa-ti gandirea pozitiva; schimba-l pe ” imposibil ” cu ” posibil „.
Caci reusita este o parere transformata in decizie.
Cum? Dupa fiecare doua ore de lucru, te opresti doua minute si 30 de secunde, ramanand in acest scurt interval de timp intr-o stabilitate perfecta, cu coloana vertebrala dreapta, cu mintea fara ganduri.
Capacitatea de raspuns la factorii de stres creste si poti rezolva astfel chiar si singurul stres dramatic: cel de nesolicitare.

Posted on Lasă un comentariu

PARINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

    Parintele Arsenie Boca parintele-arsenie-boca(n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, România – d. 28 noiembrie 1989, Sinaia, Prahova), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 Km de București).
Parintele Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic roman al secolului XX. La mormântul său de la Mănastirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini. (vezi sursa)

Ţara Făgăraşului a fost binecuvântată de Dumnezeu şi odată cu ea întreaga noastră ţară, trimiţându-ni-l pe Parintele Arsenie Boca spre a trezi, sfătui, mustra duhovniceşte şi îndruma pe oameni pentru a trăi viaţa în duhul şi spiritualitatea autentic creştină, asemenea primilor creştini.
A fost o mişcare care a cuprins zeci de mii de creştini de toate vârstele şi treptele sociale. Din rândul acestora a făcut parte şi un tânăr dintr-o comună din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu, care a auzit vorbindu-se despre Părintele Arsenie şi astfel s-a născut în sufletul său dorinţa de a-l vedea, de a-l cunoaşte şi, mai ales, de a se lăsa îndrumat de Sfinţia sa.
După ce au trecut câţiva ani, angajat sufleteşte şi perseverând pe calea vieţii duhovniceşti; cu râvnă sporită, cu multe rugăciuni şi osteneli, a ajuns să se spovedească la Părintele Arsenie. A fost cea mai mare bucurie a vieţii sale până la acest moment binecuvântat. Stările de har, de trăire duhovnicească nu le putea descrie, dar le simţea din plin şi mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru această binecuvântare.

A trecut un an de la spovedania făcută la Părintele Arsenie când, pe neaşteptate, a simţit în suflet un gând vrăjmaş, păgân, hulitor de Dumnezeu şi de tot ce este sfânt. Cu trecerea timpului aceste stări au luat proporţii aşa încât, după încă un an, uraganul necredinţei, al ateismului s-a dezlănţuit cu o furie pe care numai iadul, duhul negaţiei şi al minciunii putea să-l dezlănţuie. Luptându-se din răsputeri cu ispita satanei, a ateismului, tânărul se îngrozea, gândindu-se că va ajunge să-şi piardă credinţa şi odată cu aceasta şi mintea.
Singura lui scăpare era Dumnezeu şi Părintele său duhovnicesc, Arsenie, pe care s-a hotărât să-l caute la mănăstire. Durerile lui sufleţeşti nu le-a destăinuit nimănui, nici chiar părinţilor lui, adică a păstrat o tăcere desăvârşită în acest sens. Răvăşit sufleteşte, tulburat, îngrozit, aproape de pragul sau doaga nebuniei, s-a înfăţişat la Parintele Arsenie care, văzându-l, l-a întrebat, înainte ca tânărul să-i spună durerea sa: „Ce fac cei din sat, care spuneau că nu este Dumnezeu şi tu spuneai că este?“. Părintele s-a referit la gândurile de referinţă care îl luptau furibund în timp ce el era în sat. Tânărul i-a spus cu ochii în lacrimi: „Părinte, mă chinuieşte cumplit gândul necredinţei“. A confirmat personal ceea ce Părintele i-a spus cu câteva momente înainte. „Dacă nu veneai se putea să ajungi ateu“, i-a spus Părintele Arsenie şi apoi l-a îndemnat să cheme în ajutor mila şi harul lui Dumnezeu, spunându-i: „Spovedania şi Împărtăşania“. Aşa a luat sfârşit chinul tânărului greu încercat de ispita necredinţei.
După câţiva ani de zile s-a găsit la Mănăstirea Brâncoveanu o copie a unui manuscris al Părintelui Arsenie în care se descriau stările sufleteşti ale celor care, datorită păcatelor înaintaşilor lor sau poate ale celor în cauză, trăiau momente asemănătoare cu cele pe care le-a trăit tânărul respectiv.
*
O tânără dintr-o comună de lângă Făgăraş s-a hotărât să intre într-o mănăstire cu dorinţa de a se călugări, după ce, câţiva ani de zile, a cercetat Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus – unde l-a cunoscut pe Părintele Arsenie. Sfinţia sa, după un scurt timp, a primit-o la Sfânta Taină a Spovedaniei, fapt care a fost o surpriză în viaţa celor care se osteneau cercetând această mănăstire. Uneori au fost situaţii când credincioşii aşteptau ani de zile până le venea rândul să se spovedească la Părintele Arsenie.
Formată duhovniceşte în atmosfera de evlavie a acestei mănăstiri, tânăra Viorica – în călugărie Veronica – a intrat în Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, apoi la Mănăstirea Ţigăneşti – Ilfov şi, la urmă, la Mănăstirea Horezu, unde a urmat câţiva ani Seminarul teologic monahal. Prin decretul de expulzare a monahilor din mănăstiri, monahia Veronica a plecat din mănăstire cu inima îndurerată, împreună cu alte monahii, lucrând apoi în viaţa civilă în domeniul sanitar ca, după câţiva ani, să înceapă un şir de suferinţe fizice, care au durat 12 ani.
Înzestrată de Dumnezeu cu o sensibilitate sufletească deosebită, interiorizată, la care s-au adăugat roadele nevoinţelor călugăreşti, monahia Veronica a atins un grad de puritate morală, de viaţă duhovnicească deosebită, fiind o pildă vie pentru toţi cei care au cunoscut-o. După trecerea sa la cele veşnice în anul 1985, surorile sale duhovniceşţi din Mănăstirea Prislop, cu care a făcut ucenicie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, au întrebat pe Părintele Arsenie: „Prea Cuvioase părinte, care va fi acum starea sufletului Maicii Veronica, având în vedere lunga ei suferinţă, pe care a purtat-o mulţumind lui Dumnezeu pentru că a cercetat-o astfel, apoi curăţia îngerească a vieţii sale, râvna pentru cele duhovniceşti şi viaţa sa de adevărată călugăriţă?“. La această întrebare Părintele Arsenie a dat un răspuns pe care numai un părinte duhovnicesc de talia Sfinţiei sale a putut să-l dea: „Dacă aţi şti voi în ce lumină se află acum sufletul Maicii Veronica!…“. Părintele ştia ceea ce se petrece cu un suflet după ce a trecut dincolo.
*
Părintele Arsenie a aflat, prin darul lui Dumnezeu, că un episcop nu şi-a mântuit sufletul plecând din lumea aceasta şi a ajuns la locul de osândă. În viaţa lui se îngrijise foarte mult de o mănăstire şi călugării 1-au pomenit la Sfânta Liturghie şi la parastase. După 30 de ani, în timpul unei Sfinte Liturghii, Părintele a spus că în acel moment episcopul acela a ieşit din chinurile cele veşnice şi, şi-a mântuit sufletul.
Părintele Arsenie, referindu-se la realităţile cereşti, a afimat că după plecarea sa din lume, el va merge acolo unde a mai fost: „Eu ştiu unde mă duc, eu am mai fost acolo“. De asemenea, a spus fiului său duhovnicesc – părintelui SimionTodoran – următoarele cuvinte, care se referă tot la realităţile cereşti: „Mă duc, dar de acolo de unde mă voi duce, eu vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici“.
Preotul Constantin Prescure din parohia Berivoii Mici din Ţara Făgăraşului mergea adeseori la biserica parohiei Drăgănescu, pe care o picta Părintele Arsenie. Erau apropiaţi sufleteşte, aşa încât Părintele, la un moment dat, i-a destăinuit un gând, care l-a uimit pe preotul respectiv: „Mă, să ştii că eu, dacă vreau, pot să trăiesc până în anul 2000″. Întâlnirea dintre ei, când a rostit aceste cuvinte, a avut loc în jurul anului 1970. Preotul respectiv este fratele semnatarului acestor rânduri şi, pentru că a auzit un lucru care l-a uimit, a simţit nevoia să-l spună şi altora. În situaţia aceasta mi s-a adresat, spunându-mi: „Auzi, mă, să dispună cineva de viaţa sa încât să poată muri atunci când vrea el“.
Mai spunea Părintele: „ Mă, să creşteţi în Hristos!“.
*

CONFERINŢA DE LA TIMIŞOARA, 24 NOI.2004 (EXTRASE CU REFERIRE LA PARINTELE ARSENIE):

Firea sa retrasă, reţinută, interiorizată şi puţin comunicativă avea ca suport un caracter moral inflexibil, vulcanic, dinamic, fapt dovedit în momentul în care a început lucrarea de trezire religioasă realizată la Mănăstirea Brâncoveanu. La această mănăstire era, în acea vreme, un pelerinaj de proporţii, „bulboană spitituală uriaşă“- cum a numit-o Nichifor Crainic — „când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj cântând, cu zăpada până la piept“. Dar nu numai atât, ci credincioşi din aproape toate regiunile ţării îşi îndreptau paşii spre Mănăstirea Brâncoveanu pentru a-1 asculta pe Părintele Arsenie, fapt care 1-a determinat pe Părintele Stăniloae să spună: „Părintele Arsenie a.fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română“.
În lucrarea duhovnicească săvârşită de Părintele nostru este de presupus că avea, pe lângă însuşirile native de excepţie, şi o pregătire intelectuală şi o latură harismatică, un dar deosebit dăruit de Dumnezeu ca urmare a nevoinţelor şi a purităţii vieţii sale morale, fapt care i-a determinat pe colegii săi de liceu şi de la teologie să-i spună „sfântul“. Că a fost un harismatic, că s-a învrednicit de vederea unor persoane sfinte, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de Sarov a mărturisit-o Sfinţia Sa însuşi câtorva din apropiaţii săi. Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-1 îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Doninului l-a luat de mână, 1-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi 1-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care 1-a îndrumat în viaţa monahală. În momentul acela Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Când avea nevoie de duhovnic mergea singur în acel loc, iar Maica Domnului 1-a întărit încât a postit 40 de zile, timp în care a fost îndrumat de sfântul care i s-a arătat.
Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus ne-a arătat în cartea sa: „Cine sunt eu?“ că în anii liceului a ascultat o predică a Părintelui Arsenie în care a spus că Mântuitorul Hristos i s-a arătat în biserica Mănăstirii Brâncoveanu sub chipul unui copil care plutea în aer, Mântuitorul fiind în acel timp în cadrul uşii din peretele care desparte naosul de pronaos. În această vedenie Domnul i-a arătat haina cu care Părintele era îmbrăcat, deşi albă şi curată, avea totuşi o pată. Această pată reprezenta un păcat (Părintele nu a spus niciodată ce a fost acel păcat).
Altădată Domnul Hristos i s-a arătat în sfântul altar deasupra Sfintei Mese, tot sub chipul unui copil, căruia i s-a adresat cu cuvintele: „sfinte îngere, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul“. Neprimind nici un răspuns şi-a dat seama că nu este un înger, ci Însuşi Domnul, Căruia i s-a adresat apoi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ şi a primit răspunsul din care a înţeles că va trebui să rămână acolo, la acea mănăstire, şi să săvârşească lucrarea duhovnicească rânduită.
Într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa unor preoţi a spus următoarele cuvinte: „Aşa că, în deplină cunoştinţă a misiunii noastre, putem păşi la lucru că noi nu suntem singuri. Mântuitorul este cu noi. Personal am această cunoştinţă de care nu sunt vrednic. Mi-am văzut Stăpânul şi mi-a arătat păcatele! Aşa se deosebeşte adevărul de părere căci mi-a arătat păcatele mele, nu ale altora. Harul lui Dumnezeu, sălăşluit în sufletele celor care au fost luminaţi cu Sfântul Botez, devine lucrător în măsura în care credinciosul colaborează cu el, adică prin nevoimţe, rugăciuni, postiri, privegheri, ajunări, prin lacrimi de pocăinţă. Urmarea acestei nevoinţe este că cel în cauză ajunge până la o măsură dumnezeiască încât se face vrednic să săvârşească lucruri mai presus de puterile omeneşti, de a săvârşi fapte supranaturale, atunci când şi unde voieşte Dumnezeu“.
De asemenea daruri s-a învrednicit Părintele Arsenie. Dovadă sunt faptele săvârşite înaintea multor credincioşi, despre care aceştia dau mărturie.
Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că atunci când Părintele Arsenie era stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind Părintele din biserica cea veche pentru a merge spre altarul din pădure pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, uitându-se în urmă să vadă dacă Părintele vine, s-a cutremurat şi a zis: „Vai, Părinte, sunteţi în foc?“. „Am simţit şi eu că mă arde ceva“ a zis Părintele. Şi atât. S-a ferit să comenteze sau să comunice stările de har ale milei lui Dumnezeu care nu l-au părăsit niciodată.
Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru, că a vorbit cu sfinţii pe care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc.
*
În lucrarea Părintelui Arsenie avem şi cazuri de vindecări miraculoase. A vindecat un orb pe care mai întâi l-a spovedit şi l-a împărtăşit şi apoi i-a zis să iasă din biserică. Cei prezenţi au vrut să-l ajute fiind orb, dar Părintele i-a oprit zicându-le să-l lase să meargă singur. Ajungând la uşă bolnavul a zis: „Măi, fraţilor, eu văd?“. În acel moment i-a revenit vederea pentru toată viaţa.
*
Un om paralizat la pat a fost dus cu căruţa la mănăstire şi Părintele i-a zis să coboare din căruţă. El a coborât şi de atunci a mers normal.
*